castitate sf [At: VLAHUȚĂ, D. 33 / Pl: ~tăți / E: lat castitas, -atis] 1 Puritate. 2 Nevinovăție. 3 Virtute.

CASTITATE s. f. Însușirea de a fi cast; puritate morală, virtute, nevinovăție. Gheorghe, bătrînul, care era de o castitate proverbială, tăcea și lăsa să-și meargă lucrurile cursul lor. HOGAȘ, H. 42. Simțea că se duce... toată stricăciunea ce se depusese, în anii din urmă, peste inima lui bună, peste iubirea și castitatea copilăriei lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 22.

CASTITATE s. f. Însușirea de a fi cast. – Lat. lit. castitas, -atis.

CASTITATE s.f. Însușirea de a fi cast; virtute; feciorie, nevinovăție. [Cf. lat. castitas, it. castità].

CASTITATE s. f. însușirea de a fi cast; neprihănire; feciorie. (< lat. castitas, it. castità)

castitate f. virtutea persoanelor caste.

*castitáte f. (lat. cástitas, -átis). Virtutea de a fi cast.

castitate s. f., g.-d. art. castității

castitate s. f., g.-d. art. castității

castitate s. f., g.-d. art. castității

CASTITATE s. 1. v. inocență. 2. v. virginitate.

CASTITATE s. 1. candoare, feciorie, inocență, neprihănire, nevinovăție, pudicitate, pudoare, virginitate, (înv.) smerenie, vergurie, (fig.) curățenie, imaculare, neîntinare, puritate, (înv. fig.) curăție. (~ zîmbetului ei.) 2. cinste, feciorie, neprihănire, nevinovăție, virginitate, (pop.) fetie, (fig.) curățenie, (înv. fig.) curăție. (Și-a păstrat ~.)