CAUĂ s. f. (Reg.) Ființă imaginară, înspăimântătoare, cu care sunt speriați copiii. [Pr.: ca-uă] – Cf. ucr. kava.

CAUĂ s. f. (Reg.) Ființă imaginară, înspăimântătoare, cu care sunt speriați copiii. [Pr.: -ca-uă] – Cf. ucr. kava.

CAUĂ s. f. (Reg.) Ființă imaginară, înspăimîntătoare, cu care sînt speriați copiii. – Comp. ucr. kava.

cauă (reg.) s. f., art. caua

cauă (reg.) s. f., art. caua

cauă s. f. (sil. ca-uă), art. caua

CAUĂ s. v. baubau.

cauă s. v. BAUBAU.

cauă s. f. – Ființă imaginară înspăimîntătoare, bau-bau. Creație expresivă de la cuvîntul cau (cf. bau), care se spune uneori pentru a speria copiii. Originea onomatopeică a cuvîntului a fost indicată numai de Pascu, I, 116. După Cihac, II, 645, din ngr. ϰαυγᾶς „ceartă”. Tiktin îl derivă din lat. cave „ai grijă”, opinie pe care o resping Pușcariu 322 și REW 1785. În sfîrșit, Pușcariu, Dacor., V, 404-6 și DAR, pornește de la rut. kava „sperietoare”, care pare a avea aceeași origine expresivă, dar care nu convine fonetic. Aceleiași rădăcini expresive îi aparțin căuna (var. căuni), vb. (a lătra), cheuni (var. chiuni), vb. (a striga, a face zgomot), cf. scheuna, băuna.