CERESC, -EASCĂ, cerești, adj. 1. Care ține de bolta cerului², care se află pe cer², privitor la bolta cerului². 2. (Rel.) Care vine din cer² (3); dumnezeiesc, divin. 3. Ca cerul² (1). 4. Fig. Fermecător, minunat. – Cer² + suf. -esc.

ceresc, ~ească a [At: CONACHI, P. 276/10 / Pl: ~ești / E: cer³ + -esc] 1-10 Privitor la cer (1-2, 4-6, 43-47). 11-20 Al cerului (12, 4-6, 43-47). 21-30 De cer (1-2, 4-6, 43-47). 31-36 Care (este sau) vine din cer (1-2, 43). 37 Dumnezeiesc. 38-39 Ca cerul (1-2). 40 (Fig) Minunat.

CERESC, -EASCĂ, cerești, adj. 1. Care ține de bolta cerului², care se află pe cer², privitor la bolta cerului². 2. (în concepțiile religioase) Care se crede că vine din cer² (3); dumnezeiesc, divin. 3. Ca cerul² (1). 4. Fig. Fermecător, minunat. – Cer² + suf. -esc.

CERESC, -EASCĂ, cerești, adj. 1. Care se află pe bolta cerului, care ține de bolta cerului. Corp ceresc. ▭ Cu fruntea-n țarină plîngînd azi ne vezi Din slavă, cerescule soare. GOGA, P. 57. Vezi printr-a nopții stele ce rază luminoasă Revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc? ALECSANDRI, P. I 136. Omule... Te bizuiești să afli înuntrul pe dinafară Și să însemnezi și pravili pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. 2. (În concepțiile religioase) Care se crede că ar veni din cer (considerat ca lăcaș al divinității). Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească întru împărăția cerească. CREANGĂ, 22. An noul Aștept minunea-ți ca o cerească lege. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ Oștile (sau cetele) cerești = îngerii, cetele îngerești. 3. Ca cerul. Pielea avea o albeață de sidef, părul de aur, ochii albaștri vii, de-o seninătate cerească. BART,375. 4. Fig. Fermecător, minunat. Și-apoi, cu un sărut, să-nchid anume Cereștii ochi, și-n ei, vrăjita lume. TOMA, V. 126. Eliza e viața ce toate-nsuflețește; Zîmbirea-i e cerească, privirea ei, amor. ALEXANDRESCU, M. 106.

CERESC, -EASCĂ, cerești, adj. 1. Care ține de bolta cerului, privitor la bolta cerului, care se află pe cer. 2. (În concepțiile religioase) Care se crede că ar veni din cer. 3. Ca cerul. 4. Fig. Fermecător, minunat. – Din cer² + suf. -esc.

CERESC ~ească (~ești) 1) Care ține de cer; propriu cerului; celest. Corp ~. Boltă ~ească. 2) (în concepțiile religioase) Care vine din cer; dumnezeiesc; divin. Dar ~. 3) fig. Care încântă prin calități deosebite; fermecător; minunat. Voce ~ească. /cer + suf. ~esc

ceresc a. 1. ce ține de cer: boltă cerească; Imperiu ceresc, China; 2. care vine din cer, vrednic de locașul fericiților: bunătate cerească, voce cerească.

cerésc, -eáscă adj. Al ceruluĭ: corp ceresc, bolta cerească. Divin: bunătate cerească. Tatăl ceresc, Dumnezeŭ. Spirite cereștĭ, care locuĭesc în raĭ. Imperiu ceresc, China.

Imperiu n. Imperiul Roman, fundat de August (29 a. Cr.), fu împărțit la moartea lui Teodosiu (395) în două: Imperiul de Occident, distrus de barbari (476) și Imperiul de Orient (bizantin), subzistă până la luarea Constantinopolii de Turci (1453); Imperiul romano-germanic (sfântul), fundat de Otton (962), încetă de a mai exista cu abdicarea împăratului austriac Francisc II (1806) și fu reconstituit de regele Prusiei Wilhelm III; Imperiul latin, fundat la Constantinopole în 1204 de Balduin de Flandra, căpetenia cruciaților, fu distrus în 1261; Imperiul româno-bulgar, Stat format în sec. XII prin unirea Vlahilor cu Bulgarii: el susținu lupte numeroase cu imperiul bizantin și atinse culmea cu împăratul Ioanițiu; decăzând după moartea acestuia, imperiul româno-bulgar continuă a subzista până la bătălia dela Cossova (1339). Imperiul Ceresc, numele ce Chinezii dau țării lor.

ceresc adj. m., f. cerească; pl. m. și f. cerești

ceresc adj. m., f. cerească; pl. m. și f. cerești

ceresc adj. m., f. cerească; pl. m. și f. cerești

CERESC adj. 1. (ASTRON.) sideral. (Corpuri ~ești.) 2. v. divin. 3. v. providențial.

CERESC adj. v. minunat, splendid, superb.

ceresc adj. v. MINUNAT. SPLENDID. SUPERB.

CERESC adj. 1. (ASTRON.) sideral. (Corpuri ~.) 2. (BIS.) divin, dumnezeiesc, sfînt, (livr.) celest, (rar) îndumnezeit, zeiesc, (pop.) sînt, (înv.) minunat, preaînalt. (Pronia ~.) 3. (BIS.) divin, dumnezeiesc, providențial. (Dar ~.)

Ceresc ≠ pământesc

Mană cerească – Foarte des ne întîlnim cu această expresie. O găsim în nenumărate scrieri cînd cu înțelesul de surpriză plăcută care aduce belșug, cînd cu înțelesul de hrană bogată, cînd cu înțelesul de sursă inepuizabilă de cîștig, cînd cu înțelesul de pricopseală etc. Explicația, la toate aceste semnificații, rezidă în aceeași legendă biblică (Exodul, cap. XVI, 4 ș.u.) după care Dumnezeu, spre a-i hrăni pe izraeliții plecați din Egipt și aflați în pustiu, le-a făcut marea surpriză (primul sens) să le pice din cer o hrană gustoasă (al doilea sens), zi de zi, dimineața și seara (al treilea sens de izvor nesecat) și gata preparată (prin urmare, iată și înțelesul de pricopseală, de belșug obținut fără efort). Cum această hrană era cu totul nouă, necunoscută, avînd orice gust după dorința fiecăruia și nesemănînd cu nici una dintre bucatele de pînă atunci, a fost numită mană, care e o îmbinare de două cuvinte ebraice (mân, hu), însemnînd: Ce-i asta? Pictori mulți și mari (Rafael, Tintoretto, Veronese, Millet, Poussin etc.) s-au frămîntat să-și imagineze „ce-i asta”, atunci cînd au abordat acest subiect în operele lor. Lingviștii – de asemenea. Pentru oratori, literați, gazetari, povestitori etc., legenda biblică a fost o adevărată... mană cerească! „Aștept cuvintele dv. dulci ca mana” (Gogol, Suflete moarte). Vînătorul, Vladimir... trăind fără nici un ban, fără ocupație permanentă, se hrănea parcă numai cu mană cerească" (Turgheniev, nuvela Lgov). BIB.