chef sn [At: NECULCE, ap. LET. II, 246/31 / Pl: ~uri / E: tc kef, ke(j)f] 1 Bună dispoziție Si: veselie. 2 (Îe) A fi cu ~ A fi bine dispus. 3 (Îe) ~ și bucurie (sau voie bună) Se zice când închină cineva un pahar de băutură. 4 Voie. 5 Poftă. 6 (Fam; îe) A avea ~ de ceva A fi dispus să facă ceva. 7 (Fam; îe) A face pe ~ul cuiva sau A face cuiva ~ul A-i împlini cuiva voia, a-i face pe plac. 8 (Fam; îe) A lăsa pe cineva în ~ul (sau ~urile) lui A lăsa în voia lui, în apele lui. 9 Dorință curioasă, neașteptată Si: capriciu, toană Cf hachițe. 10 (Fam; îe) A-și face ~ul A-și împlini pofta, capriciul, damblaua. 11 Bucurie. 12 (Înv) Tabiet oriental al cafelei și al ciubucului. 13 Petrecere veselă cu mâncăruri și băuturi din belșug (și cu muzică). 14 Dispoziție sufletească (de veselie) a omului care a băut (cam mult, dar nu e încă beat de-a binelea). 15 (Fam; îe) A fi cu ~ A fi amețit de băutură. 16 (Fam; îe) A prinde (la) ~ A se ameți de băutură.

CHEF, chefuri, s. n. 1. (Adesea în legătură cu verbele «a face», «a trage», «a se încinge» etc.) Petrecere, zgomotoasă cu mîncare, băutură și cîntec. Acolo-i chef! Acolo-i trai, Acolo-i horă-n bătătură! IOSIF, P. 69. Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni La orice chef între romîni, El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Se puseră la masă și traseră un chef, de să se ducă pomina. ISPIRESCU, L. 141. Nici un chef nu se făcea Fără astă cobz-a mea. ALECSANDRI, T. 80. 2. Stare de (ușoară) beție și bună dispoziție a omului care a băut. ◊ Expr. A fi cu chef = a fi cam amețit de băutură. Pe la sfîrșitul mesei, iată și Vasile pe poartă. Era cu chef BUJOR, S. 91. Cine-a bea, cu chef să fie! SEVASTOS, C. 257. 3. Bună dispoziție, voie bună, veselie; toane bune. Nu spuse nici o vorbă din cele ce aflase de la primar, ca să nu strice cheful petrecerii. BUJOR, S. 122. Cînd mă vedea intrînd pe ușă, îmi zicea cu chef: he-he! bine-ai venit, nepurcele! CREANGĂ, A. 46. De mult n-am rîs așa cu chef. ALECSANDRI, T. 568. Ai noroc că m-ai găsit în chef bun! altmintrele n-aș îngădui un lucru care poate da pildă rea. NEGRUZZI, S. I 94. ◊ Expr. A fi cu chef = a fi bine dispus. Cînd a ajuns acasă, era foarte vesel, incit, nu știa baba lui ce l-a găsit, de-i așa cu chef. CREANGĂ, P. 126. (A fi) fără chef = (a fi) prost dispus. Nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. ISPIRESCU, L. 103. Radu se arătă fără chef, trudit, bolnav. VLAHUȚĂ, O.A. 121. 4. Voie, poftă, dorință. Pînă vine cheful bogatului, Iese sufletul săracului. PANN, P. V. III 73. ◊ Expr. A avea (sau a-i veni) chef (de ceva) = a fi dispus, a avea poftă (să facă ceva). Cine-i contra, să-l vedem, Ca să-l știe soții! De-aveți chef, tovarăși, bem. COȘBUC, P. I 302. Am un palat și eu, și-l duc în spate Oriunde vreau și după cum am chef: E un palat cu totul de sidef. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 10. În loc să mă mîngîie la supărare, îi vine chef de rîs. ALECSANDRI, T. 190. A face cuiva pe chef = a face cuiva pe plac, a împlini voia cuiva. Lui Stan cheful să i-l fac. Să-mi fiu și mie pe plac. TEODORESCU, P. P. 587. ♦ Dorință ciudată, curioasă, neașteptată; capriciu, toană. Am chef să te necăjesc.Expr.A-și face cheful = a-și satisface capriciul. 5. (Învechit) Tabiet. Își făcea cheful cu ciubuc și cafea, după obiceiul oriental. GHICA, S. 349.

CHEF, chefuri, s. n. 1. Petrecere zgomotoasă cu mîncare, băutură (și cîntec). 2. Stare de (ușoară) beție și bună dispoziție a omului care a băut. 3. Bună dispoziție, voie bună, veselie; toane bune. 4. Voie, poftă, dorință. ♦ Dorință ciudată, neașteptată; capriciu, toană. 5. (Înv.) Tabiet. – Tc. ke(yi)f.

CHEF ~uri n. 1) Petrecere mare cu oaspeți mulți (și lăutari); ospăț. Un ~ de pomină. 2) Dispoziție bună a omului puțin băut. A fi cu ~. 3) Dorință de a avea sau de a face ceva; poftă; gust. A nu avea ~. /<turc. ke[yi]f

chef n. 1. un fel de confort oriental, constând din gustarea liniștită a cafelii și a ciubucului: Hiotoglu își făcea cheful cu ciubuc și cu cafea, după obiceiul oriental GHICA; 2. dispozițiune veselă, voie bună: ce ai la sufletul tău de ești tot fără chef și mâhnit? ISP.; 3. petrecere cu masă mare și băutură din belșug: s’au logodit și acum s’au pus pe chef ISP.; 4. stare de beție: omul la chef multe face AL.; 5. plăcere, poftă: până vine cheful bogatului, iese sufletul sărăcului PANN. [Turc. KEF].

chef n., pl. urĭ (turc. kef, d. ar. keif, ngr. kéfi, bg. kef). Fam. Bună dispozițiune, veselie. Capriciŭ, poftă: mĭ-a venit chef să joc. Prînz mare, beție, orgie: a face chef, a trage un chef. A avea chef, a fi cu chef, a fi bine dispus; a fi cam beat. A fi fără chef, a fi indispus. A strica cuĭva chefu, a-ĭ strica dispozițiunea.

cef sn vz chef

chef² s. n., pl. chefuri

chef s. n., pl. chefuri

chef s. n., pl. chefuri

CHEF s. v. tabiet.

CHEF s. 1. benchetuială, ospăț, petrecere, praznic, prăznuire, (pop.) benchet, chiolhan, refenea, zaiafet, (înv. și reg.) petrecanie, (Mold.) guleai. (Se întorc de la chef.) 2. v. beție. 3. v. poftă. 4. v. capriciu.

CHEF s. 1. benchetuială, ospăț, petrecere, praznic, prăznuire, (pop.) benchet, chiolhan, refenea, zaiafet, (înv. și reg.) petrecanie, (Mold.) guleai. 2. beție, (înv.) băutură. (Un ~ de pomină.) 3. dispoziție, dorință, gust, plac, plăcere, poftă, voie, voință, vrere, (pop.) vrută, (inv.) deșiderat, ogod, poftire, poftitură, rîvnă, rîvnire, tabiet. (După ~ inimii.) 4. capriciu, fandoseală, fantezie, fason, fiță, maimuțăreală, moft, naz, poftă, prosteală, sclifoseală, toană, (pop. și fam.) pîrțag, scălîmbăială, scălîmbăiere, scălîmbăitură, (pop.) fasoleală, hachiță, izmeneală, pandalie, (inv. si reg.) marghiolie, nacafa, pală, (reg.) marghioleală, năbădaie, toancă, zîmbîc, (Transilv.) pont, (Mold., prin Bucov. și Transilv.) sucă, (înv.) schimonosire, schimonositură, (grecism înv.) paraxenie, (fam.) bîzdîc, farafastîc, marafet, (fam. fig.) boală, dambla. (Un ~ de-o clipă.)

chef s. v. TABIET.

chef (chefuri), s. n. – 1. Bună dispoziție, voie bună. – 2. Poftă, dorință. – 3. Capriciu, toană. – 4. Petrecere, zaiafet. 5. Beție. – Mr. k’efe, megl. chef. Tc. kef, keyif „dar, satisfacție; beție” (Roesler 596; Șeineanu, II, 103; Lokotsch 1007; Ronzevalle 153); cf. ngr. ϰέφι, bg. kef. – Der. chefui (chefălui, chefeli), vb. (a face un chef, a benchetui; a se îmbăta); chefliu, s. m. (petrecăreț; afumat, cherchelit; vesel, bine dispus), din tc. keiyfli; chefos, adj. (bine dispus; dornic de petrecere); chefir, s. n. (lapte fermentat), din tc. kefir, cf. it. chefir (Battisti, II, 884).

cu chef expr. în stare de ebrietate; beat.