CHIABUR, -Ă, chiaburi, -e, s. m. și f., adj. (Țăran) înstărit, bogat. – Din tc. kibār.

chiabur sm, a [At: CALENDAR (1895) / V: chea~, ghea~, cea~ / Pl: ~i, ~e / E: tc kjabir] 1-2 (Îoc țăran sărac și mijlocaș) (Țăran) îmbogățit. 3-4 (Om) care dispune de avere în bani Si: (Trs) gazdă, găzdac, (arf) barosan.

CHIABUR, -Ă, chiaburi, -e, s. m., adj. (Țăran) înstărit, bogat. – Din tc. kibar.

CHIABUR¹, chiaburi, s. m. Țăran bogat care aparține burgheziei satelor, posedă mai mult pămînt decît poate lucra singur și dispune de importante mijloace de producție; el folosește muncă salariată, exploatînd pe țăranii muncitori și constituie unul dintre elementele cele mai reacționare și mai potrivnice regimului democrat-popular. Datorită măsurilor luate de guvern [între 1945 și 1947] din inițiativa partidului nostru, chiaburii au fost siliți să dea înapoi țăranilor pămînturile pe care le-au smuls. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 274. În regimul de democrație populară, puterea politică fiind în mîinile clasei muncitoare, aliată cu țărănimea muncitoare, posibilitățile chiaburilor de a exploata și jefui țărănimea săracă și mijlocașă sînt îngrădite. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 287.

CHIABUR, -Ă, chiaburi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Țăran bogat care aparține burgheziei satelor, posedă mai mult pămînt decît poate lucra singur, dispune de importante mijloace de producție și folosește muncă salariată. 2. Adj. Înstărit, bogat. – Tc. kibar „nobil, bogat”.

CHIABUR ~i m. înv. Țăran bogat, care poseda pământ și importante mijloace de producție. /<turc. kibar

chiabur a. și m. putred de bogat: e chiabur, se scaldă în averile sale PANN. [Turc. KIABIR].

cheabur, ~ă smf, a vz chiabur

chiaboroi sm [At: C V, 1949, nr. 6, 24 / Pl: ~ / E: chiabur + -oi] 1-2 (Prt) Chiabur (1-2).

gheabur, ~ă smf, a vz cheabur

cheabúr, -ă (ea dift.) s. și adj. (turc. kiabir, d. ar. kebir, mare, puternic). Fam. Bogat (vorbind de oamenĭ).

chiabur (desp. chia-) adj. m., s. m., pl. chiaburi; adj. f., s. f. chiabură, pl. chiabure

chiabur (chia-) adj. m., s. m., pl. chiaburi; adj. f., s. f. chiabură, pl. chiabure

chiabur s. m., adj. m. (sil. chia-), pl. chiaburi; f. sg. chiabură, g.-d. art. chiaburei, pl. chiabure

chiabur

chiabur.

CHIABUR s. (Transilv.) gazdă, găzdac.

CHIABUR s. (Transilv.) gazdă, găzdac. (~ exploata munca țăranului sărac.)

chiabur, chiaburi, s.m. 1. Țăran înstărit; gazdă. 2. (fam.) Bogat: „O aflat că tata o fost chiabur...” (Fărcașa). – Din tc. kibar „nobil, bogat” (DEX, DLRM); din tc. kiabir, kebir „mare, puternic” (DER, MDA).

chiabur, chiaburi, s.m. – Țăran înstărit; gazdă. (fam.) Bogat: „O aflat că tata o fost chiabur...” (Fărcașa). – Din tc. kibar „nobil, bogat” (DEX, DLRM); din tc. kiabir, kebir „mare, puternic” (Cihac, Scriban, Șăineanu, DER, MDA).