CLEI, cleiuri, s. n. 1. Substanță vâscoasă asemănătoare cu gelatina, extrasă din oase, din pește, din unele plante sau obținută pe cale sintetică, cu ajutorul căreia se pot lipi între ele diverse obiecte sau părți de obiecte. ◊ Expr. (Fam.) A fi clei = a) a nu ști absolut nimic (atunci când este ascultat la școală, la un examen etc.); b) a fi foarte beat. 2. Suc gros care se scurge din scoarța unor arbori și care se solidifică în contact cu aerul. – Din sl. klej.

clei⁵ sn [At: BORZA, D. / Pl: ~uri / E: nct] (Bot; reg; îc) ~ul pământului Algă din familia nostocacee (Nostoc communis).

clei³ sms [At: H IV, 176 / Pl: ~uri^[1] / E: ger Klee] (Bot; Ban) 1 Trifoi. 2 Lucernă.

clei² vt [At: PALIA (1581), 31/15 / Pzi: ~ez / E: clei] (Înv) A încleia.

clei¹ sn [At: ANON. CAR. / V: (reg) crei / Pl: ~uri / E: vsl клеи] 1 Substanță (vâscoasă) obținută din oase, din unele plante sau sintetic, cu care se pot lipi între ele obiecte sau părți de obiecte. 2 (Fig) Substanță vâscoasă și lipicioasă care seamănă cu cleiul (1). 3 (Îvr; aco „de pește”) Materie lipicioasă extrasă din bășica înotătoare a unor pești. 4 (Fam; îe) A fi ~ A nu ști nimic (din materia unui examen). 5 (Fam; îae) A fi beat turtă. 6 Rășină de copac. 7 (Înv; șîs) ~ negru Smoală. 8 (Fam) Cerumen. 9 (Fig; arg) Spermă. 10 (Arg; îe) A da (sau a pune) un ~ A avea contact sexual.

CLEI, cleiuri, s. n. 1. Substanță vâscoasă asemănătoare cu gelatina, extrasă din oase, din pește, din unele plante sau obținută pe cale sintetică, cu ajutorul căreia se pot lipi între ele diverse obiecte sau părți de obiecte. ◊ Expr. (Fam.) A fi clei = a) a nu ști absolut nimic (atunci când este ascultat la școală, la un examen etc.); b) a fi foarte beat. 2. Suc gros care se scurge din scoarța unor arbori și care are proprietatea de a se solidifica în contact cu aerul. – Din sl. klej.

CLEI, cleiuri, s. n. 1. Substanță vîscoasă, extrasă din pește și din diverse plante sau materii animale, cu ajutorul căreia se pot lipi diferite obiecte. V. pap, cocă. Au scăzut prețul la pește, clei și icre. CONTEMPORANUL, VII 118. Hîrbul cu călacan, clei și tot ce trebuie unui ciubotar. CREANGĂ, A. 82. Expr. (Familiar) A fi clei = a) a fi ignorant, a nu ști nimic; a fi tufă. He! Trăsnea, mă! scoală! știi tabla? – Sare el de jos, îl ascult, – clei! CREANGĂ, A. 92; b) a fi beat turtă. 2. Suc gros care se scurge din scoarța unor pomi (mai ales pruni, cireși și vișini) și care are proprietatea de a se solidifica în contact cu aerul. – V. rășină.

CLEI ~uri n. 1) Soluție vâscoasă cu proprietăți adezive care servește la lipitul diverselor materiale. 2) Suc gros ce se scurge din scoarța unor copaci. ~ de prun. ◊ A fi ~ a) a nu fi pregătit la obiect; b) a fi foarte beat. /<sl. klej

cleĭ n., pl. urĭ (vsl. bg. rus.). Substanță care servește la lipit lucrurile între ele, la prins păsările ș. a. Substanța pe care o secretează urechile și care se numește maĭ mult ceară. Substanța pe care o secretează uniĭ arborĭ pin crăpăturile cojiĭ. Adv. Fam.: Cleĭ!, ĭoc, tufă, nimica: Eŭ mă așteptam să găsesc ceva. Cînd colo, cleĭ! V. și hleĭ.

cleiu n. 1. materie lipicioasă întrebuințată de tâmplari pentru a împreuna scânduri sau de păsărari pentru prinderea păsărilor; 2. grăsime din urechi; 3. Mold. de loc, de fel: știi tabla? îl ascult... cleiu! CR. [Slav. KLEĬ].

clei (substanță pentru lipit) s. n., pl. cleiuri

clei s. n., pl. cleiuri

clei s. n., pl. cleiuri

clei

cleiu, -iuri.

CLEI s. lipici. (A prinde ceva cu ~.)

CLEI s. v. ceară, cerumen.

clei s. v. CEARĂ. CERUMEN.

CLEI s. lipici. (A prinde ceva cu ~.)

clei (cleiuri), s. n. – 1. Lipici, pap. – 2. Substanță care lipește (pentru prins păsări). – 3. Gumă, latex, rășină. – 4. Cerumen, ceară din ureche. – 5. (Adj., arg. școlăresc) Care nu știe nimic; se spune despre elevii care nu știu să răspundă la întrebări. – 6. (Arg.) Închisoare (numai în expresia a pune clei, a închide). – Var. (înv.) hlei. Sl. klej (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Lexicon, 291; Cihac, II, 61); cf. ceh. klej, slov. klêj, pol., rus. kléj, sb. klija. – Der. clei (var. înclei, încleia), vb. (a lipi cu pap); cleială, s. f. (lipire cu pap); cleios, adj. (lipicios); cleitor, adj. (care lipește cu pap); desclei(a), vb. (a dezlipi). Cf. năclăi.

clei s.m. sg. (reg.) trifoi, lucernă.

clei, cleiuri, (crei), s.m., pl. – (dial.) Creier. Sens atestat în toate satele de pe valea Marei și a Vișeului; pe valea Izei se folosește crei, creri (ALRRM, 1969: 6). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. clei, crei (Apșa de Jos, Plăiuț). – Var. a lui creier (< lat. c(e)rebellum) (MDA)

clei, -uri, s.n. – Creier. Sens atestat în toate satele de pe valea Marei și a Vișeului; pe valea Izei se folosește crei, creri (ALR 1969: 6). – Din sl. klei.

clei² adj. invar. 1. care nu știe absolut nimic (la o examinare). 2. foarte beat.

clei¹ cleiuri s. n. 1. contact sexual. 2. spermă.

a trage un clei expr. (obs.) a practica sex oral.