COȘCIUG, coșciuge, s. n. 1. Sicriu. 2. (Reg.) Coșniță de papură în patru colțuri. [Var.: cosciug s. n.] – Din sl. kovŭčegŭ (după coș¹).

coșciug sn [At: CORESI, EV. 347/24 / V: coci~, corci~, cosci~, ~știg, ~ști~, cuschi~ / Pl: ~uge / E: vsl ковьчегъ, după coș³] 1-4 (Îrg; șlp) Coș³ (1-2) (mic). 5 (Reg) Coș³ (1) din papură, în patru colțuri. 6 (Pex) Ladă. 7 (Pex) Grămadă. 8 (Spc) Coșuleț din scoarță de copac îndoită la mijloc, iar la capete prinsă cu crenguțe de brad, în care se culeg fragi și zmeură. 9 (Spc) Sicriu. 10 (Nob) Trunchiul unui animal (mare), golit de organe interne Si: burduf, carcasă, foale. 11 Parte a căruței Cf coș (18). 13 (Reg; îf coștiug) Coteț de găini. corectat(ă)

COȘCIUG, coșciuge, s. n. 1. Sicriu. 2. (Reg.) Coșniță de papură în patru colțuri. [Var.: cosciug s. n.] – Din sl. kovŭčegŭ (după coș¹).

COȘCIUG, coșciuge, s. n. (Și în forma cosciug) 1. Sicriu. Popor mult, oameni tăcuți care răzbătuseră prin multe furtuni, cu capul gol, împresurară coșciugul plin de flori de primăvară. SADOVEANU, O. I 258. O trăsură neagră, ca un cosciug imens, aștepta la poartă. SAHIA, N. 58. Deschisă ședea groapa, coșciugul sta deschis, Și soarele o rază de-adio îmi trimise, Spărgînd o clipă norii din-naltul său abis. MACEDONSKI, O. I 46. 2. (Regional, rar) Coșniță de papură în patru colțuri, întrebuințată de obicei pentru tîrguieli. Să învețe a împleti coșnițe sau coșciuge. DRĂGHICI, R. 105. – Variantă: cosciug s. n.

COȘCIUG ~e n. Ladă de formă specială în care se pune mortul pentru a fi înmormântat; raclă; sicriu. /<sl. kovuțegu

COȘCIUG s.n. 1. (Mold.) Coș. Adormi pre coșciugul cu smochine. DOSOFTEI, VS; cf. NCCD (gl.). 2. (ȚR) Sicriu. B: Luară trupul de-l băgară într-un coșciug. NB, 184 Și pui acoperămîntul deasupra coșciugului. MĂRG. 1691, 25^v. Și deaca-i văzu beat, îl băgă într-un coșciug. E 1717, 177^v; cf. NB, 201, 202; GI 17^r; MĂRG. 1746, 27^v. // A: Iară ei avea un secrei ... umplut de alțe lucruri, cît să se îngreiadză ca și de un om . . . "Să nu vă ispitiți a face cinste coșciugului acestuia plin cu fîn. MP 1691, 18^r; cf. MP 1691, 18^r. C: Dară coșciugul monarhului au fost larg. ÎMP, 70^r. 3 (Mold.) Burduf. Pre svinți îi băgară în coșciuge de bou si-i aruncară în mare. DOSOFTEI, VS. Etimologie: sl. kovŭčegŭ, apropiat de coș. Cf. c o,r f ă, z i m b i l; c o p î r ș e u, l a d ă.

coșciug n. 1. Mold. coșniță de papură, ladă în genere: coșciugu ca păpuși AL.; 2. ladă în care se închide mortul (sens excluziv muntean). [Slav. KOVUČEGŬ, coșniță (influențat de coș); sensul 2 prezintă aceeaș restricțiune ca sinonimele sicriu (Mold.) și tron (Tr.)].

coșcĭúg n., pl. e și urĭ (vsl. kovŭčegŭ, rut. kovčeg, ladă, infl. de coș. Cp. și cu căuș, căuc). Vest. Secriŭ, raclă: un mort într’un coșcĭug. – În est și nord cocĭug, „coșniță”.

cociug sn vz coșciug

corciug sn vz coșciug

cosciub sn vz coșciug

cosciug sn vz coșciug

cosciuv sn vz coșciug

coștig sn vz coșciug

coștiug sn vz coșciug

cuschiug sn vz coșciug

COSCIUG s. n. V. coșciug.

cocĭúg, V. coșcĭug.

coșciug s. n., pl. coșciuge

coșciug s. n., pl. coșciuge

coșciug s. n., pl. coșciuge

coșciug

coșciug, -ge.

COȘCIUG s. v. sicriu.

COȘCIUG s. sicriu, (rar) sarcofag, (înv. și pop.) raclă, (pop.) scîndură, (reg.) brad, casă, (Transilv. și Ban.) copîrșeu, (prin Transilv.) jgheab, (Transilv.) ladă, (Transilv. și Maram.) sălaș, (Olt. și Transilv.) tron, (înv.) coș, (arg.) pardesiu de scînduri.

coșciug (coșciuge), s. n. – 1. (Mold.) Coșniță. – 2. Sicriu. Sb. kovĭčegŭ „cutie” (Cihac, II, 65; Conev 72), cf. bg., sb., rus. kovčeg; fonetismul a fost influențat de analogia cu coș (cf. Hasdeu, Col. Traian, 1883, 244). Pentru semantism, cf. Șeineanu, Semasiol., 185; și Vaillant, BL, XIV, 12, pentru istoria cuvîntului sl.

coșciug, coșciuge, (cosciug), s.n. – (reg.) Sicriu. Frecvent în Maramureș se folosește sin. copârșeu. ♦ (onom.) Cosciug, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). – Din sl. kovǔčegǔ „cutie”, cf. rus. kovčeg (DER, Scriban, Șăineanu, DEX, MDA), după coș.

coșciug, coșciuge s. n. automobil.

coșciug zburător expr. avion.