coc³ s [At: H I, 367 / Pl: ? / E: ns cf coacă, scoc] (Reg; ned) Parte a morii de vânt.

coc² sn [At: ȘEZ. XXIII, 42 / Pl: ~uri / E: fr coque (de cheveux)] Pieptănătură femeiască cu părul strâns sau împletit și răsucit la ceafa sau în creștetul capului Si: (îvr) conci.

COC, cocuri, s. n. Păr strîns sau împletit și răsucit la ceafă sau în creștetul capului; conci. Veniră în curînd și fetele din mahala... cu flori în coc. DUNĂREANU, CH. 155.

COC s.n. Pieptănătură femeiască, cu părul strîns sau împletit și adunat pe ceafă sau în creștetul capului. [Pl. -curi. / < fr. coque].

COC¹ s. n. pieptănătură femeiască cu părul strâns sau împletit și adunat pe ceafă, ori în creștetul capului. (< fr. coque)

COC¹ ~uri n. Pieptănătură femeiască realizată prin strângerea și răsucirea părului la ceafă sau în creștetul capului. /<fr. coque

coc n. săculeț de strâns părul (= fr. coque).

1) coc n., pl. urĭ (d. cocă 1, care e înrudit cu cocuță și lat. cucutium, scufie, și tútulus, coc, ca și cu rom. cocoloș și fr. coque, cocoloș de păr. D. rom. vine ung. kók, nod, și kóka, moț). Mold. Munt. est. Un fel de peptănătură femeĭască care consistă în îngrămădirea coadeĭ deasupra cefeĭ orĭ în creștet. Trans. Pînișoară rătundă. – În vest concĭ, pe care țărancele îl maĭ măresc făcîndu-l și din lemn orĭ carton, ĭar în Trans. și din sîrmă învîrtită ca niște coarne, peste care se pune ceapsa. V. moțoc.

coc² (pieptănătură; cucui) s. n., pl. cocuri

coc² (pieptănătură) s. n., pl. cocuri

coc (pieptănătură) s. n., pl. cocuri

COC s. v. cucui.

COC s. (reg.) moțoc, (Mold.) conci, (Bucov.) cucui, (prin Ban. și Transilv.) pup. (Poartă un ~ în vârful capului.)

COC s. (reg.) moțoc, (Mold.) conci, (Bucov.) cucui, (prin Ban. și Transilv.) pup. (Poartă un ~ în vîrful capului.)

coc s. v. CUCUI.

coc (cocuri), s. n. – 1. Chiflă. – 2. Pieptănătură cu părul strîns la ceafă, conci. Formație expresivă. Cf. gr. ϰόϰϰος, lat. coccum (de unde mr. cocă „fruct” Pascu, I, 69, megl. cocă „cap”), alb. kok(jë) „cap”, sard. kokka „pîine rotundă”), sp. coco „larvă; mărgea din mătănii”, etc. Pentru mai multe ex., cf. DAR; Lacea, Dacor., II, 623; Iordan, BF, VI, 150); coacăză. Este mai puțin probabilă der. din fr. coque „coc” (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 323; DAR). Cf. și REW 2009. Der. cocă, s. f. (cocoloș făcut din pîine; chiflă; aluat; păpușă; copil), cf. it. coccolo „copil”, cuvînt din limbajul copiilor, care circulă și în forma diftongată coacă; cocuță, s. f. (chiflă; copil); cocoli (var. gogoli), vb. (Olt., a frămînta aluatul pentru a face prăjituri; a răsfăța, a alinta; a răzgîia; a înfofoli), cu suf. expresiv -li (Graur, BL, IV, 92), cf. it. coccolarsi „a face nazuri”, Rovigo, cuculío „mîngîi”; cocoleală, s. f. (acțiunea de a frămînta aluat; acțiunea de a răsfăța); cocoloș, s. n. (bulgăre, boț; bilă, bulgăre, grunz; știulete de porumb; cucui) din cuvîntul anterior, cu suf. -oș; cocoloși, vb. (a mototoli, a face cocoloș; a răsfăța, a răzgîia; a înfofoli; a strînge, a stoarce; a strica o afacere; a trece sub tăcere un subiect), cf. mr. mi cuculescu „mă ghemuiesc”; cocoloșeală, s. f. (acțiunea vb. anterior); cocoașe, s. f. (gheb), pentru a cărui formație cf. gogoașe (mr. cucoașe „nucă”, cucoș „nuc”; după Pușcariu 390, din lat. *cocca); cocoșa, vb. (a încovoia; a curba; a deșela; a îmbătrîni); cocoșat, s. m. (care are cocoașă, ghebos), pentru a cărui răspîndire în Olt., Munt. și Dobr., cf. ALR, I, 41; cochiță, s. f. (boabă; bob; grăunte); cococ, s. n. (Trans., gaură; cuvînt care nu apare în dicționare cf. Enciclopedia romînă, III, 22); cocor, s. n. (bombare, umflătură, tumoare); cocoradă, s. f. (Trans., pesmet, prăjitură), a cărui formare pare a indica o contaminare cu paparadă. Corcoman, s. m. (în Trans. de Nord, coc caracteristic femeilor măritate), pus în legătură de DAR cu lat. *cocculus „melc”, pare a se explica mai bine plecînd de la coc, cu suf. -man cf. și colcovan, s. n. (Munt., grunz, bulgăre). Curculez, s. m. (gărgăriță, Calendra granaria), explicat de către Scriban pe baza lat. curculio, pare a fi o der. ca cea anterioară (cf. cocor „umflătură”), cu suf. -ez; bg. kokolëza, kukulëza (urechelniță) pare a proveni din rom. Cf. și cocon, cocîrlă, coclete, cocoța, cucui. Din rom. provin mag. kóka „moț, creastă” și iud. sp. koko „coc”. Coincidența lui a cocoșa „a deșela” cu rus. kokošiti „a asasina” (din rut. kokoš „a asasina”, cf. Vasmer 594), pare cauzală.

coc s.n. 1. (reg.) parte a morii de vânt. 2. plevușcă (pești mici). 3. corb-de-noapte.

coc, cocuri, s.n. – 1. Cucui, umflătură (ALRRM, 1969: 8; Strâmtura). 2. Cocoașă: „Are un coc în spate” (ALRRM, 1969: 110; Berbești). 3. (gastr.) Pâine mică și rotundă (Papahagi, 1925). Tradițional, cocii se făceau iarna, înainte de Crăciun, pentru a le oferi ca dar colindătorilor. ♦ (onom.) Coc, Coca, nume de familie (97 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Cf. lat. coccum, alb. kok(jë) „cap”, sard. kokka „pâine rotundă” (DER); var. a lui cocă „aluat” (MDA). Cuv. rom. > magh. kóka „moț, creastă”.

coc, -uri, s.n. – 1. Cucui, umflătură (ALR 1969: h 8; Strâmtura). 2. Cocoașă: „Are un coc în spate” (ALR 1969: 110; Berbești). – Cf. lat. coccum, alb. kok(jë) „cap”, sard. kokka „pâine rodundă” (DER); Din rom. provin magh. kóka „moț, creastă”.