codru sm [At: PSALT. HUR., ap. DA / Pl: ~ri, (rar) ~ri / E: ml *quodrum (= quadrum)] 1 Pădure (mare, deasă, bătrână). 2 (Îlav) Ca în ~ Fără să-i pese de nimeni și de nimic Si: nestingherit. 3 (Îal) Foarte tare. 4 Bucată de pâine sau de mămăligă. 5 (Reg) Bucată de pământ. 6 (Pop; îs) Fetele ~lui Ielele. 7 (Bot; reg; îc) ~l-cucului Planta Lathraea squamaria. 8 (Pex) Munte păduros. 9 (Pgn) Munte. 10 (Îvp; îs) ~ de pământ Pământ mult și roditor. 11 O parte de pădure. 12 (Îs) Popușoi ~ Porumb frumos și înalt (precum copacii din codru (1). 13 (Îppl de haiducie; îlv) A se duce, a se băga, a se trage, a ieși etc. în sau la ~ A se apuca de haiducie. 14 (Îe) Vorbești parcă ai fi în ~ Vorbești prea tare, strigi. 15 (Îe) A aștepta ca pe un ~ verde A aștepta cu mult dor. 16 (Îe) ~ fără lupi nu este Printre oameni sunt și buni și răi. 17 (Îe) I s-a încheiat (sau închis) calea în ~ I s-au curmat drumurile. 18 (Îae) I s-au terminat plăcerile (după întâmpinarea unei greutăți care nu poate fi învinsă). 19 (Îe; pbl) A visa ~ri verzi A visa lucruri imposibile. 20 (Înv; îe) E bun doar de ~ Nu e bun de muncă. 21-22 (Îs) Cântec de ~ Cântec bătrânesc sau doină voinicească. 23 (Înv; îs) Hoț sau voinic de - Haiduc Cf codrean (3). 24 (Îs) Păunașul ~rilor Personaj legendar apărător al dreptății. 25 Măgură.

CODRU, codri, s. m. 1. Pădure mare, deasă și bătrînă. În codrul acesta vrăjit Stejarii-s de două milenii. BENIUC, 85. Frați buni ai frunzelor din codru, Copii ai mîndrei bolți albastre, Sfințiți cu lacrimi și sudoare Țărîna plaiurilor noastre. GOGA, P. 10. Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad. COȘBUC, P. I 119. Iaca și codrul Grumăzeștilor, grija negustorilor și spaima ciocoilor. CREANGĂ, P. 119. La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniș, La voiosul luminiș. EMINESCU, O. I 215. ◊ Voinic de codru = haiduc. Codrul Vlăsiei = numele unei păduri vestite odinioară ca adăpost al hoților; fig. țară, oraș, administrație în care nu există control, în care se fură banul public. ◊ Expr. Hoț de codru = hoț care se ascundea odinioară în păduri și ataca pe călători; (astăzi) cel care fură cu îndrăzneală din avutul (public) pe care îl mînuiește. (În poezia populară de haiducie) A se duce (sau a se băga, a trage etc.) în (sau la) codru = a se apuca de haiducie. Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, 285. Fură ca în codru, se zice despre cel care fură fără rușine din bunurile care i s-au încredințat spre mînuire. 2. (De obicei determinat prin «de pîine», «de mămăligă» etc.) Bucată mare de pîine, de mămăligă etc. Să-ți fac un puișor de mămăligă, să mănînci cu vrun codru dă dovleac. STANOIU, C. I. 30. Înfulicasem cînd unul, cînd altul, din codrul de pîine. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 257. Cînta, jucîndu-și ursul, pe codri [de pîine] și pe bani, Bătrîn dănțuitorul, bătrîn și cîntărețul. DEMETRESCU, O. 66. Cel mai mic nu se amăgi de frumosul miros al bucatelor, ci scoase din sîn codrul de mămăligă și-l mîncă pînă la cea din urmă îmbucătură. POPESCU, II 55.

CODRU ~i m. 1) Pădure mare și bătrână. ◊ A lua drumul ~ului a deveni haiduc. A țipa ca în ~ a vorbi foarte tare, ignorând mediul în care se află. 2) Bucată mare dintr-un produs alimentar (pâine, mămăligă, brânză etc.). /<lat. quodrum

CODRU s.m. (Mold., Ban., Trans. SV) Munte. A: Pre cîmpi si pre codri. VARLAAM; cf. DOSOFTEI, VS C: Kodru. Munté. Peduré. AC, 342. Și naltele codrilor ale lui sînt. PS. SEC. XVIII, 47^r. Etimologie: lat. *quodrum.

codru m. bucată mare și rotundă (mai ales de pâine): flămându codrii visează. [Cf. lat. QUADRA, bucată de pâine (medieval CODRA)].

codru m. pădure muntoasă, mare și deasă: hoț de codru. [Vechiu rom. (azi Banat) codru, munte = albanez KODRĂ, munte: sensul intermediar e munte păduros (accepțiunea vorbei în macedo-română)].

códru și (Ĭal.) crod m. (cp. cu vsl. krada, rug, grămadă de lemne; rut. koróda, copac rămuros. De aci și alb. kodră, deal. Evoluțiunea semantică ar fi: „copac ramuros, pădure mare, munte, bucată mare”. Cp. cu lat. saltus, munte păduros. Cp. și cu crov). Munte (Ps. S. și azĭ Ban.). Pădure imensă și neumblată. Hoț de codru, tîlhar, bandit. A fura ca’n codru, a fura fără frică de pedeapsă. Bucată mare de pîne orĭ de mămăligă: flămîndu codri visează, și vrabia meĭ (Prov.). V. crihan, cocolan, halcă, șocomete.

Cosminul (Codru) m. odinioară sat lângă Cernăuți, numit obișnuit Dumbrava-Roșie, unde Ștefan-cel-Mare repurtă o victorie strălucită asupra Polonilor (1497).

codru (desp. co-dru) s. m., art. codrul; pl. codri, art. codrii

codru (co-dru) s. m., art. codrul; pl. codri, art. codrii

codru s. m. (sil. -dru), art. codrul; pl. codri, art. codrii

codru, -dri (doi codri), -rii pl. a. (codrii frumoși).

CODRU s. v. pădure.

CODRU s. v. masiv, munte.

CODRU s. pădure, (rar) silvă, (înv.) pădurărie. (S-au refugiat în ~ din calea invadatorilor.)

codru s. v. MASIV. MUNTE.

codru (codri), s. m. – 1. Parte, bucată, felie. – 2. Bucată de pămînt. – 3. Pădure. – 4. (Înv.) Munte. – Mr. cod(u)ru, megl. codru. Lat. pop. *codrum, atestat cu forma codra (cf. citatele din Corpus glossar. lat., în Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVIII, 84), în loc de *quodrum sau quadrum „pătrat” (Densusianu, Rom., XXVIII, 62; Crețu 313; Candrea-Dens., 384; REW 6921; Capidan, Dacor., I, 509; DAR). Pentru trecerea lui qua la co-, cf. Densusianu, Hlr., 71 (împotrivă, Meyer-Lübke, Literaturenblatt, XXII, 299; Densusianu, GS, II, 321; Rosetti, I, 57 și Diculescu, Elementele, 437, care presupune în vocalismul rom. o influență eolică). Semantismul nu pare să prezinte dificultăți, dacă se are în vedere familia din care face parte quadra, și care este aceeași cu cea a lui quartus, cu care s-a confundat (cf. glosele lui codra: τόπος „loc” și τόπος „curte”. Astfel, după cum fr. quart(ier) și sp. cuarto, *codrum ar fi însemnat la început „parte a unui obiect împărțit în patru”, pentru a ajunge să însemne apoi, ca în cazurile anterioare, parte a unui obiect. Pentru accepția de bucată de pămînt, cf. sp. cuarto, quinto, la care ideea valorii aritmetice a dispărut, ca în rom. Din același etimon lat., provin prov. caire (cf. sp. desgaire), cu sensurile 1 și 2 ca în rom. (și sp. cairel, cf. Corominas, II, 571). Totuși, cercetătorii de odinioară s-au oprit prea mult la sensul primitiv „pătrat, de formă pătrată”, pe baza căruia este mai dificilă explicarea semantică a cuvîntului rom.; datorită acestui fapt, s-au căutat explicații foarte diferite. Astfel, codru este cuvînt autohton după Miklosich, Slaw. Elem., 10 și Hasdeu, Col. Traian, 1873, 110 și Philippide, II, 708; tracic după Pascu, I, 189; lat., dar cu influență semantică a sl. dĕlŭ „parte” și „munte”, după Weigang, Jb., II, 217; J. Bruch, ZRPh., LVI, 376 și Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVII, 83; din ngr. ϰόδρα după Cihac, II, 649; din alb. kodrë „colină” după Cihac, II, 716; Meyer 193; Șeineanu, Semasiol., 166; Pușcariu 392; din sl. krada „grămadă de lemne”, după Scriban. Alb. kodrë provine din rom. – Der. codrean, s. m. (locuitor din zona păduroasă; muntean; Banat, paznic de pădure; înv., soldat mercenar din regiunea Basarabiei numită Codrul Tigheciului); codroi, s. m. (plantă, Melampyrum arvense).

codru v. învârtita.

codru, codri, s.n. – 1. Pădure (mare, deasă, bătrână). 2. Bucată de pâine sau de mămăligă. 3. Codru, regiune situată în nord-vestul țării, în componența administrativă a jud. Maramureș și Satu Mare. ♦ (top.) Culmea Codrului (Făgetului), munți de origine hercinică, ce domină, din punct de vedere geografic, regiunea. Zonă deluroasă situată la granița cu jud. Satu Mare, alungită pe circa 25 km (vf. Lespezi, 580 m). În această zonă își au obârșia pâraiele Asuaj, Urminiș, Tămășești, Cerna, Ciuta, Oarța, afluenți ai Sălajului. ♦ (onom.) Codrea, voievod al Maramureșului între 1320-1330; Codrea, nume de familie frecvent în zona Giulești și Sighet (1.574 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). – Lat. *quodrum (= quadrum) (CDDE, Capidan, DA, cf. DER; MDA); termen autohton (Hasdeu, Philippide, Reichenkron).

codru, -i, s.n. – 1. Pădure (mare, deasă, bătrână). 2. Bucată de pâine sau de mămăligă. 3. Codru, regiune situată în nord-vestul țării, în componența administrativă a jud. Maramureș și Satu Mare. 4. Culmea Codrului (Făgetului), munți de origine hercinică, ce domină, din punct de vedere geografic, regiunea. 5. Codruț, n. pr. – Lat. *quodrum (=quadrum) (MDA); Termen autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).

BĂIȚA DE SUB CODRU, com. în jud. Maramureș; 2.759 loc. (1991).

CODRU-MOMA, masiv muntos împădurit în V M-ților Apuseni, între Crișu Alb și Crișu Negru. Alt. max. 1.112 m (vf. Pleșu), în E lui apar calcare cu numeroase fenomene carstice, în V șisturi cristaline și riolite, iar în S roci vulcanice. Expl. de marmură și calcare ornamentale (Vașcău și Moneasa). Ape minerale termale (Moneasa). Cunoscut și sub denumirea de M-ții Codrului.

CODRUL COSMINULUI, pădure la S de Cernăuți. Aici, în oct. 1497, a avut loc o bătălie în care armata Moldovei, condusă de Ștefan cel Mare, a zdrobit armata polonă invadatoare.

Codrul Vlăsiei – Pădurea, sau – mai obișnuit – codrul Vlăsiei se întindea, acum mai bine de o sută de ani, la nordul Bucureștiului, cuprinzînd de la Ciorogîrla la Cernica, partea de jos a plășii Snagov și partea de vest a plășii Mostiștea. A te avînta prin pădure era pe atunci un act de mare curaj, căci tîlhăriile la drumul mare se țineau lanț, mai ales în epoca domnilor fanarioți. Din acea vreme a rămas vorba „ca-n codrul Vlăsiei”, aplicată mai tîrziu îndeosebi politicienilor burghezi, care, jefuind bugetele intrate pe mîna lor, se comportau cu finanțele țării aidoma tîlharilor ce-și despuiau victimele în pădurea de odinioară. Prin extensiune, înseamnă un loc fără control, unde domnesc jaful și frauda. Francezii au o expresie similară: „La forêt de Bondy” (Pădurea Bondy). FOL.