CONDEI, condeie, s. n. 1. Unealtă de scris în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; toc. ◊ Mânuitor de condei = scriitor (talentat). ◊ Expr. Ca din condei = regulat, ordonat, frumos. A trage condeiul = a încărca la socoteală. Dintr-un condei sau dintr-o trăsătură de condei = dintr-odată. ♦ (Înv.) Nume dat unor instrumente cu care se scria. ♦ Creion pentru înnegrirea sprâncenelor. 2. Fig. Mod de a scrie bine, îndemânare la scris, talent scriitoricesc. ◊ Expr. A avea condei = a scrie ușor (și bine), a avea talent la scris. A o aduce bine din condei = a vorbi sau a scrie cu meșteșug; a ieși din încurcătură printr-o întorsătură pricepută a frazei. 3. Par lung care, împreună cu lopata, formează cârma plutei. – Din ngr. kondíli.

condei sn [At: DOSOFTEI, PS. / Pl: ~ee / E: ngr ϰονδύλι(ον)] 1 Unealtă de scris în formă de bețișor, la care se atașează o peniță Si: toc. 2 (Îs) Mânuitor de ~ Scriitor. 3 (Îlav) Ca din ~ Frumos și ordonat. 4 (Pfm; îe) A trage ~ul A încărca la socoteală. 5 (Îlav) Dintr-un ~ Dintr-o dată. 6 Trăsătură de ~ Mișcare rapidă. 7 (Pex) Moment. 8 (Înv) Instrument cu care se scria. 9 Creion pentru înnegrirea sprâncenelor. 10 (Fig) îndemnare la scris. 11 (Îe) A avea ~ A avea talent la scris. 12 (Fam; îe) A o aduce bine din ~ A vorbi (sau a scrie) cu meșteșug. 13 (Fam; îae) A ieși din încurcătură printr-o întorsătură pricepută a frazei. 14 Par lung, care, împreună cu lopata, formează cârma plutei.

CONDEI, condeie, s. n. 1. Unealtă de scris în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; toc (împreună cu penița). ◊ Mânuitor de condei = scriitor (talentat). ◊ Expr. Ca din condei = regulat, ordonat, frumos. A trage condeiul = a încărca la socoteală. Dintr-un condei sau dintr-o trăsătură de condei = dintr-o dată. ♦ Fig. Trăsătură de condei; p. ext. moment, clipă. ♦ (Înv.) Nume dat unor instrumente cu care se scria. ♦ Creion pentru înnegrirea sprâncenelor. 2. Fig. Mod de a scrie bine, îndemânare la scris, talent scriitoricesc. ◊ Expr. A avea condei = a scrie ușor (și bine), a avea talent la scris. A o aduce bine din condei = a vorbi sau a scrie cu meșteșug; a ieși din încurcătură printr-o întorsătură pricepută a frazei. 3. Par lung care, împreună cu lopata, formează cârma plutei. – Din ngr. kondíli.

CONDEI, condeie, s. n. 1. Unealtă de scris în formă de bețișor la care se adaptează o peniță; toc (împreună cu penița). Clip, înainte de a înmuia condeml, își răsuci colțurile mustății, parcă răsucea de cozi două vrăbii. CAMILAR, TEM. 176. De două ori luase condeiul în mînă să-i scrie lui Neagu, dar n-avea curajul să înceapă. BART, 233. Scîrțîirea de condeie dădea farmec astei liniști. EMINESCU, O. I 141. Îndată am găsit caiete, condeie. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Expr. Ca din condei = regulat, ordonat, frumos. Sprîncenele trase ca din condei. DELAVRANCEA, S. 9. A trage condeiul = a încărca la socoteală, a profita prin înșelăciune sau minciună. Lasă, Ghiță, cu steagurile de alaltăieri ți-a ieșit bine; ai tras frumușel condeiul, CARAGIALE, O. I 103. Dintr-un condei sau dintr-o trăsătură de condei = dintr-o dată. ♦ (Învechit, adesea urmat de determinări explicative) Nume dat la diferite instrumente cu care se scrie: bețișor de piatră cu care se scrie pe o placă de ardezie, pană de gîscă, cretă de scris. Și-a cumpărat o tăbliță, un condei, un burete. STANCU, D. 446. Condicarul... citea jălbile, întingînd din vreme în vreme condeiul de pană de gîscă în călimările de la brîu. GHICA, S. 7. Chemînd un băiet ca de nouă ani, îi dete condeiul de credă. NEGRUZZI, S. I 5. 2. Fig. Scris, scriere; fel, mod de a scrie ca publicist, îndemînare în scris. Ceea ce spusese despre Bărăganul, nostru condeiul meu cel smead, molatic, searbăd și spălăcii. ODOBESCU, S. III 159. Om al condeiului (sau de condei) = publicist, scriitor. ◊ Expr. A o aduce din condei sau a învîrti condeiul = a vorbi sau a scrie cu meșteșug și finețe; a ieși din încurcătură printr-o întorsătură a frazei (vorbite sau scrise). Dumneavoastră învîrtiți condeiul și, cînd vreți, știți a face din alb negru și din negru alb. CREANGĂ, A. 163. 3. Fig. Socoteală. Apoi, închipuiește-ți dumneata numai un condei; stăi să-ți spui. CARAGIALE, O. I 93.

CONDEI ~ie n. 1) Unealtă de scris în formă de bețișor, prevăzută la capăt cu un dispozitiv special pentru peniță; toc. 2) Creion special folosit la înnegrirea sprâncenelor. 3) fig. Talent scriitoricesc. /<ngr. kondíli

CONDEI s.n. (Mold., ȚR) Instrument de scris. A: Eu de la inimă te mărturisesc cu condeiul mieu. VARLAAM. Le trec cu condeiul nostru pentru zăbava. NCL I, 39. Si altul încă, pre carile treacă-l condeiul meu. PSEUDO-COSTIN, 30^r; cf. DOSOFTEI, PS; CANTEMIR, HR, B: Trŭstĭ. Trestie. Condeiu, MARDARIE. 259. Cu condeiu de fier și de plumb sau în pietri or săpa. BIBLIA (1688). (Mold.) Paragraf al unei condici de socoteli. Se mira boierii . . ., cînd se citea anume condeile, de cele ce i-au dat pentru domnia nouă. AXINTE URICARIUL. Etimologie: ngr. kondili.

condéĭ n., pl. eĭe (ngr. kondýli și kontýli, pron. -dhýli și -dýli, condeĭ de scris, d. vgr. kondýlion, dim. d. kóndylos, condil; alb. kondilĭ). Est. Toc, bețișor în care se înfige penița de scris. Fig. Stil, arta de a scrie: a avea condeĭ. Sud. Pensulă (periuță) de zugrăvit. A trage cuĭva un condeĭ, a-l încondeĭa, a-l zugrăvi (a-l descrie) defavorabil.

condeiu n. 1. pană de scris; 2. fig. scrisoare: să-ți văd condeiul; 3. pl. condeie, sume de bani trecute într’o socoteală sau condică cu felul întrebuințării lor; a trage cuiva condeie, a-l înșela, a-i spune minciuni: cu steagurile de alaltăieri... ai tras frumușel condeiul CAR.; 4. Mold. par lung care, împreună cu lopata, alcătuiește cârma plutei. [Gr. bizantin KONDYLI].

condei s. n., pl. condeie

condei s. n., pl. condeie

condei s. n., pl. condeie

condei, pl. condeie

condeiu, -deie.

CONDEI s. v. cuțit, limbă, stil.

CONDEI s. 1. v. creion. 2. (rar) stil, (Mold.) plumb. (~ cu care se scria pe tăbliță.) 3. v. toc. 4. scris, scriitură, (pop.) slovă. (Are un ~ regulat.)

CONDEI s. 1. creion, (înv. și pop.) plaivaz, (înv. și reg.) plumb, (înv., în Transilv. și Ban.) ceruză. (Stă cu ~ la ureche.) 2. (rar) stil, (Mold.) plumb. (~ cu care se scria pe tăbliță.) 3. toc. (~ cu peniță.) 4. scris, scriitură, (pop.) slovă. (Are un ~ regulat.)

condei s. v. CUȚIT. LIMBĂ. STIL.

condei (condeie), s. n. – 1. Pană, toc. – 2. Pană specială pentru a încondeia ouăle de Paști. – 3. (Înv.) Pensulă. – 4. Mod de a scrie, stil. – 5. (Înv.) Birou, cabinet. – 6. Cîrmă. – 7. Cuțit de meliță mecanică. – Mr. cundil’u, megl. cundil’. Ngr. ϰονδίλιον (Roesler 570; Murnu 15; Meyer 197), cf. v. sb. kondilĭ (sec. XVII), alb. kondilj. – Der. încondeia, vb. (a desena, a împodobi ouăle de Paști; a defăima); încondeială, s. n. (culoare neagră de vopsit sprîncenele); încondeietură, s. f. (acțiunea de a încondeia ouăle de Paști; defăimare).

CURRENTE CALAMO (lat.) din fuga condeiului – Expresie folosită pentru a scuza o greșeală, o neglijență de stil.

a avea condei expr. a avea talent la scris

a o aduce bine din condei expr. 1. a se exprima cu ușurință în vorbire sau în scris 2. a se dovedi abil / diplomat într-o anumită împrejurare

a trage din condei expr. (d. comercianți, ospătari etc.) a încărca o notă de plată, a înșela un client prin încărcarea notei de plată.