CONFIRMARE, confirmări, s. f. 1. Acțiunea de a confirma și rezultatul ei; întărire, adeverire. ♦ Declarație prin care o persoană, îndreptățită să ceară anularea unui act, îl recunoaște valabil. ♦ Aprobare a unui act sau a unei măsuri procedurale de către organul competent. 2. (În Biserica catolică) Act sacramental care desăvârșește botezul la copiii trecuți de șapte ani; confirmație. – V. confirma.

confirmare sf [At: (a. 1774) URICARIUL I, 172 / Pl: ~mări / E: confirma] 1 Definitivare a cuiva într-o situație. 2 Atestare. 3 (Jur) Întărire a unei sentințe. 4 (Îbrc) Oficiere a ritualului confirmației (5). 5 (Jur) Renunțare la dreptul de a cere anularea unui act juridic. 6 (Spt) Încadrare într-un barem.

CONFIRMARE, confirmări, s. f. Acțiunea de a confirma și rezultatul ei; întărire, adeverire. ♦ Declarație prin care o persoană, îndreptățită să ceară anularea unui act, îl recunoaște valabil. ♦ Aprobare a unui act sau a unei măsuri procedurale de către organul competent. – V. confirma.

CONFIRMARE, confirmări, s. f. Acțiunea de a confirma și rezultatul ei. 1. Întărire, adeverire. Evenimentele internaționale ne aduc în fiecare zi noi confirmări ale ascuțirii contradicțiilor între țările capitaliste. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 21. ♦ Întărire de către o autoritate superioară a unei dispoziții date de o autoritate inferioară. Constituția prevede că numirile și confirmările în funcțiunile publice se fac de către Prezidiul Marii Adunări Naționale. (Jur.) Declarație prin care o persoană, îndreptățită să ceară anularea unui act, îl recunoaște valabil. ♦ (Jur.) întărire a unui mandat de arestare de către organul competent. 2. Întărire, definitivare a situației unei persoane. După confirmarea primirii sale, membrul de partid primește cartea de membru. STATUT. P.M.R. 16.

CONFIRMARE s.f. 1. Acțiunea de a confirma; întărire, adeverire. ♦ Declarație prin care o persoană îndreptățită să ceară anularea unui act îl recunoaște ca valabil. ♦ Întărire a unui mandat de arestare de către organul competent. 2. Întărire, definitivare a situației unei persoane. [< confirma].

*confirmațiúne f. (lat. confirmátio, -ónis). Acțiunea de a confirma. Unu din cele șapte mistere ale Bisericiĭ catolice p. a comunica credincioșilor grațiile Sfîntuluĭ Spirit. – Și -áție, dar ob. -áre.

confirmare s. f., g.-d. art. confirmării; pl. confirmări

confirmare s. f., g.-d. art. confirmării; pl. confirmări

confirmare s. f., g.-d. art. confirmării; pl. confirmări

CONFIRMARE s. 1. adeverire, arătare, atestare, certificare, demonstrare, demonstrație, dovedire, întărire, probare, probă, (livr.) coroborare. (~ celor arătate.) 2. (JUR.) consacrare, consfințire, întărire, ratificare, sancționare, sancțiune, validare, (înv.) sacrare. (~ a unei legi.) 3. (JUR.) întărire, recunoaștere, validare. (~ unui deputat.)

CONFIRMARE s. 1. adeverire, arătare, atestare, certificare, demonstrare, demonstrație, dovedire, întărire, probare, probă, (livr.) coroborare. (~ celor arătate.) 2. (JUR.) consacrare, consfințire, întărire, ratificare, sancționare, sancțiune, validare, (înv.) sacrare. (~ a unei legi.) 3. (JUR.) întărire, recunoaștere, validare. (~ unui deputat.)

Confirmare ≠ dezmințire, infirmare

CONFIRMARE (după lat. confirmatio) Parte a discursului în care sînt expuse dovezile aduse în sprijinul a ceea ce s-a arătat mai înainte. Exordiul, propunerea, diviziunea și narațiunea (v.) constituie oarecum preludiile acțiunii, iar confirmarea, fondul discursului. Aceasta implică anumite cerințe ca: aflarea probelor, selecționarea lor, prin înlăturarea faptelor mai puțin importante și reținerea celor ce sînt mai folositoare cauzei, ordinei acestora. În privința ordinei, retorii sînt de părere ca probele mai slabe să fie folosite la început, iar după aceea cele mai tari. Cicero, în De oratore, înclină, dimpotrivă, spre folosirea la început, nu la sfîrșit, a probelor tari, cele slabe fiind rînduite la mijloc, dispoziție denumită de Quintilian omerică, după ordinea de bătaie folosită de Nestor în Iliada. Alte cerințe ale confirmării mai sînt: felul de a trata probele, prin stăruirea mai mult asupra celor tari și convingătoare, și coordonarea probelor într-un tot. Adesea, pentru a uni două idei, se recurge la o idee intermediară, la ceea ce, în oratorie, se numește tranziție, procedeu dificil deoarece acesta solicită oratorului multă abilitate. Ex. „Ajutați pe Olintieni cu fapte (contribuiți cu bani, mergeți la război, fiți gata să rezolvați orice afacere), și ca un corolar: atîțați pe Tesalieni și veți vedea și mai mult slăbiciunea lui Filip.” (DEMOSTENE, Filipica a II-a) Acest argument slujește ca un fel de tranziție pentru a doua parte a tratării în care Demostene, după ce a arătat iluzoria putere a lui Filip, vrea s-o înfățișeze în mod special, demonstrînd slăbiciunea armatei lui.