creștet sn [At: PALIA (1581), ap. GCR I, 36 / V: (reg) ~tit / Pl: ~e, ~uri / E: crește + -et] 1 (Atm; pfm) Sinciput. 2 Punctul cel mai înalt al capului. 3 (Pfm) Fontanelă. 4 (Îlav) Din (sau de la) ~ până-n tălpi (ori în talpă sau la picioare) ori din talpă (sau tălpi) până în ~ Peste tot corpul. 5 (Îlav) Din (sau de la) ~ până-n tălpi (ori în tălpi sau la picioare) De sus în jos. 6 (Îe) Nu-i trece (sau nu-i vine) nici prin ~ (ori ~ul) (capului) Nu-și poate închipui. 7 (Îae) Nu-i trece prin minte. 8 (Reg; îe) A-i scoate cuiva (ceva) prin ~ A cicăli. 9 (Reg; îae) A dojeni. 10 (Reg; îae) A tot aminti de-o binefacere pe care a facut-o. 11-12 (Părul din) vârful capului. 13 (Pop) Căpătâi. 14-16 Vârf ascuțit (de munte, de stâncă, de copac etc.) Si: cap, coamă, creastă, culme, pisc. 17 (Gmt) Punctul de întâlnire al laturilor Si: vârf. 18 (Reg; pex) Partea cea mai de sus și ascuțită a unei clăi Si: vârf 19 (Reg) Parte a morii nedefinită mai îndeaproape. 20 (Înv; pan) Personalitate. 21 (Înv; pan; d. o situație, o stare) Vârf.

CREȘTET, creștete, s. n. 1. (Adesea determinat prin «al capului») Vîrful capului. Omul care te-a scăpat, amețind fiara cu o lovitură în creștet, a avut un curaj cum nu avea nimeni. PAS, Z. I 148. Să alergi, pe piept să-mi cazi. Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. Zărea creștetul delicat al dropiei mișcînd printre fulgii coliliei. ODOBESCU, S. III 14. El ținea un paloș lat cu care lovea creștetul acelei nenorocite ființe. NEGRUZZI, S. I 295. ◊ (Poetic) Copacii moțăiau din creștet ca niște uriași cheflii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 36. ◊ Expr. Din (sau (De la) creștet pînă-n tălpi (sau în talpă, rar în poale) sau din talpă pînă-n creștet = de sus pînă jos, în întregime, peste tot trupul. Ne-a uns peste tot trupul, din creștet pînă-n tălpi. CREANGĂ, A. 32. Și de la creștet pîn-în poale Plutești ca visul de ușor. EMINESCU, O. I 117. Chintesență de mizerii de la creștet pînă-n talpă. EMINESCU, O. I 150. Am să-ți descoper niște lucruri care au să te-ngrozească din talpă pînă-n creștet. ALECSANDRI, T. 1095. ♦ Părul capului. Cu creștetele albe preoți cu pisata rară Trezeau din codrii veciniei, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare. EMINESCU, O. I 91. 2. Căpătîi. Cînd voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plîngi. EMINESCU, O. I 129. 3. Punctul cel mai înalt, vîrf (al unui munte, al unei stînci etc.), culme, pisc. În creștetul dealului, șoseaua se desparte. C. PETRESCU, S. 197. S-a oprit pe creștetul colinei, Înfricoșat de-această amenințare. TOPÎRCEANU, S. A. 113. Deasupra capului păretele drept de stîncă își pierdea creștetul aerian în înălțimile albastre ale văzduhului. HOGAȘ, M. N. 182. Pe creștetul munților, zorile Zilei venise. BOLINTINEANU, O. 75. ◊ (Poetic) Soarele, din creștetul cerului, își revarsă pulberea strălucitoare. DELAVRANCEA, T. 59. Din creștetul cerului dogorit, razele cad drept ca niște săgeți de arc. VLAHUȚĂ, O. A. 368. ◊ Fig. Dacă era noroi, călca din piatră în piatră, tot în creștetul pietrelor, scuturînd picioarele ca o pisică. DELAVRANCEA, H. T. 39.

CREȘTET ~e n. 1) Vârful capului. ◊ Din ~ până-n tălpi din cap până-n picioare. 2) Partea cea mai înaltă a unui munte sau deal; creastă; culme; pisc; vârf; coamă; spinare. /a crește + suf. ~et

creștet n. 1. mijlocul părții superioare a capului (de unde perii se împart în diferite direcțiuni): din creștet până’n talpă; 2. (poetic) cap, căpătâiu: la creștet să nu-mi plângi EM.; 3. vârf, muche: creștetul muntelui, arborelui; 4. fig. culme: ajunse la creștetul măririi [Formațiune din crește4: lit. ceea ce crește în sus].

créștet n., pl. e (d. creastă supt infl. luĭ a crește). Vîrfu capuluĭ omuluĭ. Vîrf, culme: creștetu munților. Din creștet pînă’n tălpĭ, din cap pînă’n călcîĭe, peste tot corpu, în tot corpu: a simți un fior din creștet pînă’n tălpĭ, ignorant din creștet pînă’n tălpĭ.

creștit sn vz creștet

creștet s. n., pl. creștete

creștet s. n., pl. creștete

creștet s. n., pl. creștete

creștet, pl. creștete

CREȘTET s. 1. (ANAT.) sinciput, vertex, (pop. și fam.) scăfârlie, (Ban. și vestul Olt.) teme. 2. v. căpătâi. 3. v. vârf. 4. v. creastă.

CREȘTET s. 1. (ANAT.) sinciput, vertex, (pop. și fam.) scăfîrlie, (Ban. și vestul Olt.) teme. 2. cap, căpătîi. (Stătea la ~ lui.) 3. (GEOGR.) creastă, culme, pisc, vîrf, (rar) obîrșie, (înv. și reg.) sîmcea, (reg.) piscan, spic, tigvă, titilă, vîrvare, (Transilv.) picui, (Mold., Transilv. și Maram.) țiclău, (înv.) suiș. (Alpiniștii au ajuns pe ~ muntelui.) 4. (GEOGR.) coamă, creastă, culme, muchie, spinare, sprînceană, (pop.) culmiș. (~ muntelui.)

a săruta (pe cineva) în creștet expr. a fi mult mai înalt (decât cineva).