cuget sn [At: COD. VOR. 111/2 / Pl: ~e / E: cuget] 1 Gândire. 2 Ceea ce gândește cineva Si: gând, idee. 3 (Îe) Într-un ~ Foarte repede. 4 Minte. 5 (Îlav) A-i trece (ori a-i da) cuiva prin (ori în) ~ A-i trece prin minte. 6 Rațiune. 7 (Înv; îlav) Cu două ~e Șovăitor. 8 (Îe) A sta pe ~e A sta pe gânduri. 9 (Îae) A sta în cumpănă. 10 Imaginație. 11 Fel de a gândi. 12 (Îlav) Cu (sau într-)un ~ Cu același fel de a gândi. 13 (Îal) În consens. 14 Convingere. 15 Preocupare. 16 (Îvr; îe) Îmi bate ~ul Mă preocupă gândul. 17 (Îe) A-și pune în ~ A intenționa. 18 Intenție. 19 (Șîs ~ul inimii) Conștiință. 20 (Îs) Mustrare (sau, îvr, bătaie) de ~ (ori a ~ului) Remușcare. 21 (Înv) înțeles. 22 (Îe) A-l mustra ~ul sau a avea mustrări de ~ A fi chinuit de remușcări.

CUGET, cugete, s. n. 1. Capacitatea de a gîndi; gîndire. De-aceea-n al tău cuget orice bun romîn se-ncrede. DAVILA, V. V. 60. 2. Gînd. I-a ascuns Sub aceste vorbe foarte naturale Cugetele triste care l-au cuprins. BOLINTINEANU, O. 50. Dacă vreun cuget de gelozie mă necăjește... NEGRUZZI S. I 75. ◊ Expr. (Învechit) A-i bate (cuiva) cugetul = a-i veni (cuiva) o.idee; a-i bate pe cineva gîndurile să... Zău, cugetul îmi bate Din străin să-mi fac un frate. ALECSANDRI, P. P. 308. ♦ Închipuire, imaginație, fantezie. Vreau prin cuget universul să-l străbat în înălțime. MACEDONSKI, O. T 272. 3. Minte, intelect. Gînduri fără de noroc și fără veselie umpleau cugetul meu. GALACTION, O. I 346. 4. Intenție, plan, proiect. Teama lui era să nu se deștepte voinicul și să-i ghicească cugetele lui cele viclene. ISPIRESCU, L. 128. Mihai... simțise cugetele viclene ale emirului. BĂLCESCU, O. II 45. Iată ce înțelesuri și ce cugete rele Vrăjmașii fără lege dau scrierilor mele. ALEXANDRESCU, P. A. 84. 5. Sentiment al responsabilității morale; conștiință. Îți... încredințez fata, cu cuget împăcat. SBIERA, P. 190. Ne-a exploatat pe amîndoi fără nici un pic de cuget. ALECSANDRI, T. 815. Nu ai cuget, ești un rău. DONICI, F. II 40. Cuget curat = sentiment de îndeplinire a răspunderilor și obligațiilor. Cît mi-a fi cugetul curat, nu-mi pasă de cele ce-ar zice moșul meu și alții. ALECSANDRI, T. I 65. ◊ Expr. A-l mustra (pe cineva) cugetul = a-l chinui (pe cineva) remușcarea, regretul, părerile de rău. Soldații îl priveau lung și unul rosti; Pe domnul colonel îl mustră cugetul. CAMILAR, N. I 291. Acum i s-au deșteptat și mai tare cugetul și o mustra cumplit. SBIERA, P. 111. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45.

CUGET ~e n. 1) Capacitatea de a gândi; gândire. 2) Sentimentul responsabilității morale; conștiință. * A-l mustra pe cineva ~ul, a avea mustrări de ~ a fi chinuit de remușcări. 3) Facultate a omului de a gândi și de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; intelect; minte; rațiune; judecată. /v. a cugeta

cuget n. rezultatul cugetării: 1. părere: plan, scop: cu un cuget viclean; 2. minte, spirit: citesc în cugetul tău; 3. conștiință: mustrare de cuget. [Abstras din cugetà].

1) cúget n., pl. e (d. cuget 2). Rar azĭ. Gînd, minte: citesc în cugetu tăŭ. Gînd, plan, scop: hoțu are cuget răŭ. Conștiință: a avea cugetu curat. Mustrare de cuget, adîncă căință.

CUGETUL BUN E CEA MAI MOALE PERNĂ (pr.) = Omul cum se cade doarme liniștit.

cuget s. n., pl. cugete

cuget s. n., pl. cugete

cuget s. n., pl. cugete

cuget.

CUGET s. 1. v. gândire. 2. v. minte.

CUGET s. v. calcul, gând, idee, intenție, îndemn, îndrumare, învățătură, plan, povață, povățuire, proiect, sfat, socoteală, vorbă.

CUGET s. (FILOZ.) conștiință, gîndire, spirit, suflet, (livr.) for interior, (înv.) cunoștință, știință, (grecism înv.) sinidisis.

cuget s. v. CALCUL. GÎND. IDEE. INTENȚIE. ÎNDEMN. ÎNDRUMARE. ÎNVĂȚĂTURĂ. PLAN. POVAȚĂ. POVĂȚUIRE. PROIECT. SFAT. SOCOTEALĂ. VORBĂ.