cugeta [At: CORESI, EV. 18 / Pzi: cuget și (îvr) ~tez / E: ml cogito, -are] 1 vi A medita. 2 vi A se gândi la ceva. 3 vr (Trs) A chibzui. 4 vi A-și da seama. 5 vi A ține seama de... 6-7 vtr (Înv) A (se) considera. 8 vt (Înv) A născoci. 9 vt (Înv; îe) A ~ sfaturi A unelti. 10 vi A plănui. 11 vi (înv; îe) A ~ (în) bine sau (în) rău (cuiva) A voi binele sau răul cuiva.

CUGETA, cuget, vb. I. Intranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, învechit, «asupra») A avea gîndurile concentrate asupra unui subiect; a urmări o idee, a medita; a se gîndi. Era un om care citea și care cugeta în singurătatea lui. SADOVEANU, O. VIII 7. A stat așa singur, cu ochii înghețați, cugetînd la o răzbunare cruntă, însă încă nedeslușită. SADOVEANU, M. C. 44. Dan cugeta de mult la un roman tras din viața de la țară. VLAHUȚĂ, O. A. 285. Ercule... prinse a cugeta asupra vorbelor celor două muieri. ISPIRESCU, U. 27. ◊ Refl. (Rar) A sta pe gînduri, a chibzui, a cumpăni; a se gîndi. E un moment mare, să mă cuget mai întăi-gîndi el. EMINESCU, N. 58. ♦ (Urmat de o completivă directă) A-și da seama, a ține seamă de..., a lua în considerare. Cugetă că de mă vei părăsi, voi muri negreșit. NEGRUZZI, S.I 19. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A-și închipui ceva sau pe cineva. Ș-acum, cînd închid ochii și-l cuget, pare că mă uit la dînsul. VLAHUȚĂ, O. A. 145.

A CUGETA cuget 1. intranz. 1) A gândi adânc; a chibzui; a medita; a reflecta. 2) rar A sta pe gânduri. 2. tranz. A avea în vedere. Cuget că va trebui să pleci. /<lat. cogitare

cugetá v. 1. a forma în spirit idei, imagini despre un lucru; 2. a chibzui, a-și da seama: cugetă bine; 3. a avea o părere oarecare: el cugetă ca și mine; 4. a avea o intențiune, a-și forma un plan: cuget să plec. [Lat. COGITARE].

2) cúget, a -á v. tr. (lat. cógito, côgitare, d. agitare, a agita în gînd; vit. coitare, vfr. cuidier, pv. sp. pg. cuidar. V. agit, actor, acțiune, coagulez, reactiv). Sec. 17 ș. a. Proĭectez, plănuĭesc: a cugeta vicleniĭ. Azĭ (maĭ rar de cît gîndesc). V. intr. Mă gîndesc, îmĭ formez în minte ideĭa unuĭ lucru: a cugeta la nemurirea sufletuluĭ. Îmĭ aduc aminte: cuget la țara mea. – În Trans. și refl.

cugeta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cuget, 2 sg. cugeți, 3 cugetă; conj. prez. 1 sg. să cuget, 3 să cugete

cugeta (a ~) vb., ind. prez. 3 cugetă

cugeta vb., ind. prez. 1 sg. cuget, 3 sg. și pl. cugetă

cuget.

CUGETA vb. v. aprecia, chibzui, considera, crede, găsi, gândi, intenționa, judeca, opina, plănui, proiecta, socoti.

CUGETA vb. 1. v. chibzui. 2. v. filozofa.

cugeta vb. v. APRECIA. CHIBZUI. CONSIDERA. CREDE. GĂSI. GÎNDI. INTENȚIONA. JUDECA. OPINA. PLĂNUI. PROIECTA. SOCOTI.

CUGETA vb. 1. a chibzui, a gîndi, a judeca, a medita, a raționa, a reflecta, (înv.) a meditarisi, a mîndri, a rezona, a semui. (Vrea să ~ în liniște.) 2. a filozofa. (Nu mai ~ întreaga zi!)

cugeta (cugetat, cugetat), vb. – A se gîndi, a reflecta, a medita. Lat. cōgĭtāre (Pușcariu 431; Candrea-Dens., 425; REW 2027; DAR); cf. alb. kuitoń (Meyer 210; Philippide, I, 637), v. it. coitare, v. fr. cuidier, sp., port. cuidar. – Der. cuget, s. n. (gîndire, judecată, reflecție; rațiune, spirit; imaginație; judecată; părere; intenție; conștiință), care de asemenea ar putea fi un der. romanic, cf. lec. kúšetu, v. esp. cuita, gal. coita; cugetător, s. m. (gînditor; filozof); cugetăcios (var. cugetăreț), adj. (înv., rezonabil, judicios); cugetare, s. f. (reflecție; meditație; aforism, maximă); necugetat, adj. (nerespectuos); precugeta, vb. (a premedita), format artificial pe baza fr. préméditer.

DELIBERANDUM EST SAEPE, STATUENDUM EST SEMEL (lat.) trebuie să cugeți de multe ori, dar să hotărăști o singură dată – Publilius Syrus, „Sententiae”, 132.

DUBITO, ERGO COGITO (lat.) mă îndoiesc, deci cuget – V. Cogito, ergo sum.