CULCA, culc, vb. I 1. Refl. și tranz. A (se) întinde, a (se) așeza în poziție orizontală (spre a dormi, a se odihni sau a face să adoarmă sau să se odihnească). ◊ Expr. (Refl.) A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) = a) a se lăsa în nădejdea cuiva; b) a aștepta zadarnic să se realizeze o promisiune; c) a nu se sinchisi de nimic, a fi nepăsător. Culcă-te sau poți să te culci pe o (sau pe acea) ureche = ia-ți nădejdea; e în zadar să mai ai vreo speranță. ♦ Refl. recipr. (Fam.) A avea raporturi sexuale cu cineva. ♦ Tranz. A adăposti peste noapte; a găzdui. ♦ A pune pe cineva să se întindă sau a se întinde la pământ cu fața în jos (în cadrul unor exerciții militare). 2. Tranz. A pune, a așeza un obiect, o parte a corpului etc. pe ceva sau pe cineva. 3. Tranz. (În expr.) A culca la pământ = a doborî; a ucide. ♦ Refl. (Despre plante) A se pleca, a se îndoi spre pământ. – Lat. collocare.

culca [At: PSALT. 216 / Pzi: culc / E: ml colloco, -are] 1-2 vtr (D. vietăți) A (se) așeza în poziție orizontală (spre a dormi, a se odihni). 3 vr (Pfm; îe) A se ~ pe urechea aia (sau pe cea ureche, pe urechea aceea, pe-o ureche) A fi nepăsător. 4-5 vtr (Pfm; îe) Culcă-te (sau poți să te culci) pe o (sau pe acea) ureche E în zadar să mai speri. 6 vr (Pfm; îe) A se ~ (o dată) cu găinile A se culca foarte devreme. 7 vr (Fam; îe) Mergi de te culcă! Lasă-mă în pace. 8 vt A găzdui. 9 vt (Înv; în legătură cu „a muri”) A se pregăti. 10 (Fam) vrr A avea relații sexuale cu cineva. 11 vr (Pfm; îe) A se ~ pe lauri A se odihni după o victorie, bucurându-se în chip imprudent de roadele ei. 12 vr (D. ființe) A sta întins în toată lungimea corpului în poziție orizontală Si: a se întinde, a se lăsa, a se lungi, a se tolăni, a se trânti. 13-14 vtr (D. militari) A pune să se întindă (sau a se întinde) pe pământ cu fața în jos. 15-16 vtr (D. obiecte) A (se) așeza înclinat pe ceva. 17-18 vtr A (se) pune în (sau peste) ceva. 19 vt (D. urechile animalelor) A ciuli, dându-le înapoi. 20-21 vtr A (se) lăsa în jos. 22-23 vtr (D. plante) A (se) îndoi spre pământ. 24 vt A frânge. 25 vt (Pfm; d. ființe; șîe) A ~ la pământ A doborî. 26 vt (Pfm; îae) A ucide.

CULCA, culc, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) întinde, a (se) așeza în poziție orizontală (spre a dormi, a se odihni sau a face să adoarmă sau să se odihnească). ◊ Expr. (Refl.) A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) = a nu se sinchisi de nimic, a fi nepăsător. Culcă-te sau poți să te culci pe o (sau pe acea) ureche = ia-ți nădejdea; e în zadar să mai păstrezi vreo speranță. ♦ Refl. recipr. (Fam.) A avea raporturi sexuale cu cineva. ♦ Tranz. A adăposti peste noapte; a găzdui. ♦ A pune pe cineva să se întindă sau a se întinde la pământ cu fața în jos (în cadrul unor exerciții militare). 2. Tranz. A pune, a așeza un obiect, o parte a corpului etc. pe ceva sau pe cineva. 3. Tranz. (În expr.) A culca la pământ = a doborî; a ucide. ♦ Refl. (Despre plante) A se pleca, a se îndoi spre pământ. – Lat. collocare.

CULCA, culc, vb. I. 1. Refl. (Subiectul este o ființă) A se întinde, a se așeza în poziție orizontală (de obicei spre a dormi sau a se odihni). D-ta te-i culca în căruță și eu te-oi străjui toată noaptea. CREANGĂ, P. 128. În pat se-ntinde drept Copila să se culce. EMINESCU, O. I 168. Neștiind încotro să apuce, se culcă pe iarba verde de la rădăcina unui copaci și adormi. POPESCU, B. IV 36. Pîn-eram de nu iubeam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12. ◊ Expr. A se culca pe lauri v. lauri. A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) = a dormi fără grijă, a nu se sinchisi de nimic. Nu crez să se fi culcat pe urechea aia și să fi stat numai așa, cu degetul în gură. ISPIRESCU, L. 257. Culcă-te sau poți să te culci pe o (sau pe acea) ureche = mută-ți gîndul, ia-ți nădejdea, nu mai păstra nici o speranță. Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe-o ureche, din partea noastră. CREANGĂ, P. 188. Tot eu am să-ți fiu clironom... Culcă-te pe-acea ureche! ALECSANDRI, T. 819. A se culca (o dată) cu găinile v. găină. ◊ Tranz. (De obicei cu privire la copii sau la bolnavi) Cînd venea la urmă seara ne duceau ca să ne culce. MACEDONSKI, O. I 10. Îl îngrijiră și-l culcară între ei în pat. ISPIRESCU, la TDRG. ♦ Tranz. A adăposti peste noapte; a găzdui. Dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată. CREANGĂ, P. 249. ♦ Tranz. fact. A pune (pe cineva) să se întindă la pămînt cu fața în jos (în cadrul unor exerciții militare). Comanda elevilor drepți, îi culca prin clasă sau îi punea să facă pas alergător printre bănci. SAHIA, N. 58. ♦ Tranz. (Cu privire la obiecte, părți ale corpului etc.) A așeza, a pune, a așterne, a întinde. Mi-am culcat capul pe lutul străbun. BENIUC, V. 27. Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braț încet s-o culci. EMINESCU, O. I 75. Îi veni-n gînd carul alături să-l puie, Ca tăind [copacul] să-l culce, drept în car să cază. PANN, P. V. I 87. ◊ Fig. Plopii... Stau de veghe la fereastră Și pe marmura zăpezii Culcă umbra lor albastră. TOPÎRCEANU, S. A. 30. ◊ Refl. Brazda mergea înainte, se culca tot lîngă altă brazdă și nimic n-ar mai fi putut ține în loc desțelenirea pămîntului. CAMILAR, TEM. 89. Cu ochii plînși stelele toate se duc Pe patul de nori să se culce. GOGA, P. 53. O lasă-mi capul meu pe sîn, Iubito, să se culce. EMINESCU O. I 179. 3. Tranz. (De obicei cu determinarea «la pămînt»; cu privire la ființe) A ucide. O ridică [furca], o răsuci și dintr-o singură lovitură îl și culcă la pămînt. MIHALE, O. 508. C-o lovitură îl voi culca la pămînt. ISPIRESCU, L. 222. Vine unul și-ți istorisește, bunăoară, că... a culcat la pămînt pe ursul care se răpezise asupră-i. ODOBESCU, S.III 48. ♦ (Cu privire la plante sau arbori) A tăia (cu coasa sau cu securea), a doborî. Valuri de oameni tălăzuindu-se pe deasupra munților se abat... și culcă pădurile la pămînt. BOGZA, C. O. 372. M-am pus rău încă de pe timpul războiului cu o chestie pe care o dibuisem: culcase un moșier la pămînt o pădure a statului și lemnele le vînduse tot statului. PAS, L. II 125. ♦ Refl. Despre plante) A se pleca, a se îndoi spre pămînt.

A CULCA culc tranz. 1) A face să se culce. 2) (obiecte, corpuri) A așeza întinzându-l sau răsturnându-l. ◊ ~ la pământ a) a doborî; b) a omorî. 3) A adăposti peste noapte; a primi cu dormitul. /<lat. collocare

A SE CULCA mă culc intranz. 1) A se întinde pentru a se odihni sau a dormi. 2) pop. A avea relații sexuale (cu cineva). 3) (despre semănături, iarbă etc.) A se apleca la pământ luând o poziție (aproape) orizontală (din cauza vântului sau a ploii); a se poligni; a se pologi; a se pătuli. /<lat. collocare

culcà v. 1. a pune și întinde ca să doarmă: a culca copiii; 2. a da la pământ, a doborî: vântul culcă grâul; 3. a apleca la o parte: culcă puțin hârtia; 4. a se pune în pat sau în culcuș, a se odihni. [Lat. COLLOCARE, a așeza, a pune (restrâns la a pune în pat)].

culc, a -á v. tr. (lat. cólloco, -áre, d. locus, loc; it. coricare, pv. cat. sp. colgar, vfr. colchier. nfr. coucher). Pun în pat: culc copiiĭ. Întind în lung, dobor, trîntesc: ploaĭa a culcat grîu. Culc la pămînt, trîntesc orĭ și omor. V. refl. (lat. pop. collcare se). Mă întind, mă pun în pat.

culca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. culc, 2 sg. culci, 3 culcă; conj. prez. 1 sg. să culc, 3 să culce

culca (a ~) vb., ind. prez. 3 culcă

culca vb., ind. prez. 1 sg. culc, 3 sg. și pl. culcă

CULCA vb. v. apune, asfinți, coborî, dispărea, pieri, pleca.

CULCA vb. 1. a se întinde, a se lungi, a se trânti, (înv.) a se tinde. (S-a ~ puțin după-amiază.) 2. a (se) așeza, a (se) așterne, a (se) întinde, a (se) lungi, a (se) pune. (Se ~ la pământ.) 3. v. doborî. 4. a doborî, a tăvăli, (pop.) a pologi. (~ iarba în picioare.) 5. v. apleca.

CULCA vb. 1. a se întinde, a se lungi, a se trînti, (înv.) a se tinde. (S-a ~ puțin după amiază.) 2. a (se) așeza, a (se) așterne, a (se) întinde, a (se) lungi, a (se) pune. (Se ~ la pămînt.) 3. a arunca, a azvîrli, a dărîma, a doborî, a întinde, a lungi, a prăbuși, a prăvăli, a răsturna, a trînti, (pop. și fam.) a așterne, (pop.( a păli, (înv. și reg.) a răntuna, (înv.) a oborî, a poligni, (fig.) a secera. (Cu o lovitură l-a ~ la pămînt.) 4. a doborî, a tăvăli, (pop.) a pologi. (~ iarba în picioare.) 5. a (se) apleca, a atîrna, a cădea, a (se) coborî, a (se) curba, a (se) înclina, a (se) încovoia, a (se) îndoi, a (se) lăsa, a (se) pleca, (înv. și pop.) a (se) povedi, (reg.) a (se) poligni, (înv.) a (se) închina. (Crengile s-au ~ de-atîta rod.)

culca vb. v. APUNE. ASFINȚI. COBORÎ. DISPĂREA. PIERI. PLECA.

A (se) culca ≠ a (se) deștepta, a (se) scula

culca (culc, culcat), vb. – 1. A întinde, a lungi, a așeza. – 2. (Refl.) A se întinde, a se culca în pat. – 3. A găzdui. – 4. A trînti, a doborî la pămînt. – 5. A doborî, a omorî. – 6. (Refl.) A se trînti, a se tolăni. – 7. (Refl.) A se culca, a avea relații sexuale cu cineva. – Mr. culcu, megl. culc, istr. cucu. Lat. collǒcāre (Diez, I, 123; Pușcariu 435; Candrea-Dens., 1005; REW 2052; DAR), sau, după Lausberg 26, de la cōlǒcāre, formă atestată, în care ō a trecut la ŭ după sincopă; cf. it. coricare, colcare (lucan. culcá, abruz. culecá, calabr. curcare), prov., cat., sp. colgar, fr. coucher (› sp. colcha). Sensul 7, care apare în sec. XVII (Stoica Ludescu), este comun tuturor limbilor romanice. – Der. culcat, s. n. (acțiunea de a se culca; ora de culcare); culcată, s. f. (palmă, unitate de măsură); culcuș, s. n. (pat; loc de odihnă sau de dormit; șură de paie; bîrlog, vizuină; strat, filon, zăcămînt), mr. culcuș.

culca, culc v. r. (eufem.) a avea contact sexual