12 definiții pentru culegere

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CULEGERE, culegeri, s. f. Acțiunea de a culege și rezultatul ei; strângere, adunare; colecție. – V. culege.

CULEGERE, culegeri, s. f. Acțiunea de a culege și rezultatul ei; strângere, adunare; colecție. – V. culege.

culegere sf [At: MARDARIE, L. 4370 / Pl: ~ri / E: culege] 1 Recoltare. 2 (Ccr) Colecție. 3 Adunare de obiecte de pe jos. 4 (Tip) Zețuire.

CULEGERE, culegeri, s. f. Acțiunea de a culege și rezultatul ei. 1. Strîngere, adunare; cules.). 2. Colecție. Pentru cînticele romîne, cele două mici volume publicate de d. Vasile Alecsandri... sînt cele mai însemnate culegeri. ODOBESCU, S. I 182.

CULEGERE ~i f. 1) v. A CULEGE. 2) Publicație care cuprinde mai multe lucrări de același fel. ~ de poezii. /v. a culege

culegere f. 1. lucrarea de a culege; 2. efectul ei: culegerea poamelor, culegere de poezii.

culégere f. Acțiunea de a culege. Rezultatu eĭ, colecțiune: culegere de poeziĭ.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

culegere s. f., g.-d. art. culegerii; pl. culegeri

culegere s. f., g.-d. art. culegerii; pl. culegeri

culegere s. f., g.-d. art. culegerii; pl. culegeri

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

CULEGERE s. 1. v. recoltare. 2. v. ridicare. 3. v. adunare. 4. (concr.) colecție, (livr.) florilegiu. (O ~ de folclor.) 5. (TIPOGR.) v. cules.

CULEGERE s. 1. adunare, adunat, cules, recoltare, recoltat, recoltă, strîngere, strîns, (Transilv. și prin Maram. și Ban.) suretiu. (~ bucatelor de pe cîmp.) 2. cules, ridicare, ridicat, strîngere, strîns. (~ unei hîrtii de jos.) 3. adunare, colecționare, strîngere. (~ unor texte populare.) 4. (concr.) colecție, (livr.) florilegiu. (O ~ de folclor.) 5. (TIPOGR.) compoziție, compunere, cules, zețuire, zețuit. (~ unui text.)

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

culegere de folclor. Preocupările pentru culegerea folclorului* se manifestă încă din sec. 16 în câteva țări europene (Franța, Spania, Norvegia) doar sporadic, curentul de cercetare devenind însă general începând cu sec. 18. O importanță considerabilă pentru impulsionarea c. o deține voluminoasa colecție, publicată în 1723, a promotorilor curentului poporanist din Anglia, Percy Thomas și W. Scott (Relicve din vechea poezie engleză) ca și volumul lui Herder, apărut în 1779 (Glasurile popoarelor în cântece). În Europa răsăriteană, ideile lui Herder și c. de cântece epice sârbești și croate ale abatelui Albert Fortas și ale lui Karadžić au avut un puternic ecou și în România. În realitate, interesul pentru folclor s-a născut în același timp cu procesul de făurire a statelor naționale și, pe plan artistic, odată cu formarea școlilor naționale. La noi, culegerea producțiilor spirituale ale poporului este o consecință a luptei împotriva feudalismului și a mișcării naționale de eliberare de sub jugul otoman. Primele cercetări sunt realizate de corifeii Școlii latiniste și continuatorii lor (Samuil Micu, Gh. Șincai, Ion Budai-Deleanu, dr. Vasile Pop, 1817), în scopul dovedirii latinității poporului și a limbii românești. Ei culeg date numeroase despre obiceiurile și genurile pop. (colind*, cântec* = „hore”; bocet* și cântec ceremonial funebru, de nuntă și de primăvară, dans, instrumente*) care confirmă originalitatea producțiilor spirituale ale românilor și continuitatea lor neîntreruptă, iar prin compararea celor cinci melodii culese de Eftimie Murgu cu melodiile sârbești se lărgește domeniul de cercetare și la repertoriul muzical. Conștienți de valoarea documentară, națională și artistică a folc., intelectualii vremii lansează apeluri pentru culegerea lui, indicând și sumare principii metodologice (Gh. Bariț, Titus Cerne etc.), inițiază culegeri masive de poezii pop. și paralel, dar mult mai sumare, de melodii. În ce privește metodele de investigație, definirea conceptului de folc., scopul și domeniul de cercetare, se disting patru etape: de la sfârșitul sec. 18, până în jurul anului 1848; după 1848 până în deceniul al doilea al secolului 20; perioada dintre cele două războaie mondiale; perioada de după cel de al doilea război mondial. Dacă primele culegeri de literatură și muzică pop. au un scop practic imediat, sunt efectuate de amatori, fără o metodă științifică (conceptul de folc. nefiind clarificat), de unde terminologia variată și neprecisă (poezie pop., poporană sau poporală, arii naționale, cântece sătene și orășene, melodii române etc.), atitudinea subiectivă în alegerea pieselor și limitarea domeniului de cercetare, preferința pentru interpreții-creatori din mediul urban, îndeosebi lăutari*, „corectarea” și însoțirea acestora cu acompaniament* de pian (pentru a le face „mai frumoase”, pe gustul publicului orășean), colecțiile publicate (sau rămase în manuscris) ne dau o imagine precisă asupra repertoriului cu largă circulație, la modă, în orașele mari. Ele au o incontestabilă valoare artistică și documentară. Spre deosebire de Anton Pann și Gh. Ucenescu care își scriu melodiile în notație (IV) psaltică – cunoscută într-un cerc restrâns din lumea satelor și orașelor – toți ceilalți culegători de melodii pop. utilizează notația (1) apuseană (Rujițki, J. Andreas Wachmann, Erhlich), la care adaugă un acompaniament de pian. După apariția colecțiilor lui Alecsandri culegerile de cântece pop. se înmulțesc (Miculi, A. Berdescu, D. Vulpian etc.), dar metoda rămâne încă un deziderat, deoarece, cu toate declarațiile din prefața volumelor care relevă tendința cercetărtorilor de a respecta principiul obiectivității, de a nu „schimba nemică nici în melodie nici în acompaniament” (Ehrlich) sau „melodii aranjate în adevăratul lor stil și întocmai precum se execută de lăutarii români...” (Berdescu), autorii lor nu sunt consecvenți. T.T. Burada și D. Kiriac, „părintele științei folclorice românești” (Brăiloiu) aduc contribuții valoroase la definirea termenului de folc., prin schițarea unei metode științifice bazată pe principii moderne în ce privește: atitudinea obiectivă față de documentul folcloric, delimitarea genurilor (I, 3) folclorice, lărgirea domeniului de cercetare la diferite medii sociale din toate provinciile țării și cercetarea exhaustivă a tututor genurilor legate de condițiile care le-au generat, notarea textului poetic sub melodii, înregistrarea*, pe cât posibil, a melodiilor cu aparatele vremii (fonograful Edison), neintervenția în melodica și ritmul pieselor, obligația consemnării datelor auxiliare care să explice geneza, viața reală a pieselor, numele și vârsta interpretului, localitatea unde s-a efectuat c. etc. La cristalizarea metodei științifice de c. și interpretare a producțiilor spirituale ale poporului au contribuit mai mulți factori: influența activității folclorice a lui D. Kiriac și O. Densusianu, continuitatea publicațiilor inițiate de Academia Română, în urma unor concursuri cu prilejul cărora, în discuțiile pentru premiere, se lămuresc și se propagă udeile călăuzitoare ale unei metode științifice, apariția primei metode de folc. muzical a lui C. Brăiloiu (București-Paris, 1931), activitatea intensă de culegere a urmașilor lui Densusianu, cea datorată lui Bartók, Brediceanu, Drăgoi ș.a., înființarea celor două Arhive de folclor: Arhiva fonogramică de pe lângă Ministerul Cultelor și Artelor condusă de G. Breazul (1927) și Arhiva de Folclor, condusă de C. Brăiloiu (1928), adunarea unui material voluminos prin intermediul concursurilor Societății Compozitorilor Români (1925 și 1928), propunerea unei culegeri sistematice de pe tot întinsul țării cu ajutorul unor cadre specializate formate de Brăiloiu, la Conservatorul de Muzică din Capitală. Ultima etapă, după al doilea război mondial, se remarcă prin perfecționarea metodei lui Kiriac și Brăiloiu și adaptarea acesteia la noile condiții de viață și la posibilitățile ample de lucru, în cadrul unui institut la care colaborează cadrele formate de Brăiloiu la care se alătură elemente noi (Institutul de Folclor din București cu o filială la Cluj). Aici principiile metodologice ale înaintașilor sunt adoptate și aplicate, în cadrul unor colective de specialiști, după un plan sistematic de cercetare, în multe zone ale țării, cu scopul redactării unor complexe monografii zonale și tematice. La tehnica de culegere cunoscută din etapele anterioare se adaugă noi tehnici de lucru și se realizează studii valoroase, preliminare ale Marelui Corpus al folclorului românesc, ale cărui jaloane au fost fixate în urma unor discuții adâncite în cadrul Institutului de folclor, devenit mai târziu Institutul de etnografie și folclor. Numărul impresionant de melodii înregistrate cu fonograful și cu magnetofonul (după 1949), însoțite de un bogat material documentar (texte poetice, descrieri de obiceiuri, de instr., fotografii, filme) sunt o dovadă indubitabilă a bogăției inestimabile a folc. românesc și a capacității de cercetare a specialiștilor după metodele științifice moderne.

Intrare: culegere
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • culegere
  • culegerea
plural
  • culegeri
  • culegerile
genitiv-dativ singular
  • culegeri
  • culegerii
plural
  • culegeri
  • culegerilor
vocativ singular
plural
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

culegere, culegerisubstantiv feminin

  • 1. Acțiunea de a culege și rezultatul ei. DEX '09 DEX '98 DLRLC
  • 2. Publicație care cuprinde mai multe lucrări de același fel. NODEX
    • format_quote Culegere de poezii. NODEX
    • format_quote Pentru cînticele romîne, cele două mici volume publicate de d. Vasile Alecsandri... sînt cele mai însemnate culegeri. ODOBESCU, S. I 182. DLRLC
etimologie:
  • vezi culege DEX '98 DEX '09

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.