cusur sn [At: (a. 1782) IORGA, S. D. XII, 104 / Pl: ~uri / E: tc kusur] 1 (Înv) Lipsă din ceva. 2 (Înv) Rămășiță. 3 (Înv; spc) Rest (dintr-o sumă de bani datorată). 4 (Înv; d. o sumă de bani; îla) Rămas ~ În restanță. 5 (Înv; d. o sumă de bani datorată; îla) Fără ~ Integral. 6-7 (Fig; îljv) Desăvârșit. 8 (Fig) Imperfecțiune. 9 (Fig) Defect. 10 (Fig) Slăbiciune. 11 (Fig) Viciu. 12 (Înv; fig) Vină. 13 (Înv; îe) A nu face ~ A face neapărat ceva.

CUSUR, cusururi, s. n. 1. Imperfecțiune, lipsă, defect, meteahnă. Mă mulțămii doar să găsesc cusur frunzelor de plop, că fac prea mare gălăgie degeaba. HOGAȘ, M. N. 13. N-au dat nici peste una care să-i fi fost după plac, pentru că fiecăreia îi găsea cîte un cusur oarecare. SBIERA, P. 216. Ăsta e cusurul tău – ești violent... – Cusur, necusur, numaidecît să-mi spui la cine a făcut aluzie. CARAGIALE, O. II 128. Să facem între noi o învoială ca să scap de așa urît cusur. ODOBESCU, S. III 45. Eu n-am din natură Nici limbă, nici gură, Dar spun la oricare Cusurul ce-l are (Oglinda). GOROVEI, C. 255. 2. (Învechit) Rămășiță, lest, lipsă dintr-o sumă de bani, în special dintr-o datorie (bănească). Auzi? să mă deie la monăstire pentru un cusur de două sălașe de țigani! ALECSANDRI, T. I 52. Din cusurul acelor 185 taleri îmi rămăsese numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canapea. KOGĂLNICEANU, S. 79. ♦ Sumă de bani care i se cuvine cuiva drept rest cînd face o plată. (Arhaizant) Făcea semne cu mîinile... și se holba cu ochii, pînă ce ajungea să se facă înțeles și să dobîndească marfa ce poftea și cusurul ce i se cuvenea. SADOVEANU, Z. C. 313. Ado (= adă) cusurul, zise Romano, aruncînd cu galanterie galbenul pe masă. HOGAȘ, DR. II 160. 3. (Învechit, de obicei determinat prin «subțire») Aluzie. Îl lua cu voi ba pe departe și cu un cusur subțire îl făcea să priceapă că are să fie fericit. ISPIRESCU, L. 289. Cu un cusur subțire, îți bătuși joc de agaua turcească. ODOBESCU, S. I 436.

CUSUR ~uri n. 1) Latură negativă a caracterului sau defect al fizicului cuiva; meteahnă; neajuns. 2) Defect al unui lucru; neajuns. /<turc. kusur

cusur n. 1. defect, lipsă: nu-i om fără cusur PANN; 2. rest de bani: cusurul mi-l va da mâine PANN; 3. fig. aluziune fină: cu un cusur subțire îl făcea să priceapă ISP. [Turc. KUSUR].

cusúr n., pl. urĭ (turc. [d. ar.] kusur; ngr. kusúri, alb. bg. kusúr). Defect Fig. Fam. Restu (lipsa) de la o sumă maĭ mare: dă-mĭ cusuru de la un pol.

cusur s. n., pl. cusururi

cusur s. n., pl. cusururi

cusur s. n., pl. cusururi

CUSUR s. v. abatere, aluzie, culpabilitate, culpă, eroare, greșeală, păcat, rest, restanță, vină, vinovăție.

CUSUR s. 1. v. defect. 2. v. anomalie. 3. v. patimă.

CUSUR s. 1. defect, deficiență, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu, (livr.) carență, racilă, tară, (pop. și fam.) beteșug, (reg. și fam.) hibă, (reg.) madea, teahnă, (Olt., Munt. și Mold.) ponos, (înv.) greșeală, lichea, nedesăvîrșire, răutate. (Are multe ~uri.) 2. anomalie, defect, (pop.) meteahnă. (Un ~ congenital.) 3. dar, defect, meteahnă, nărav, patimă, viciu, (pop. și fam.) pîrțag, (pop.) învăț, (reg.) madea, natură, nărăvie, parfie, teahnă, (prin Bucov.) băsău. (Are ~ beției.)

cusur s. v. ABATERE. ALUZIE. CULPABILITATE. CULPĂ. EROARE. GREȘEALĂ. PĂCAT. REST. RESTANȚĂ. VINĂ. VINOVĂȚIE.

Cusur ≠ calitate, virtute, perfecțiune, merit

cusur (cusururi), s. n. – 1. Lipsă, lacună. – 2. Rest, sold. – 3. Rest, bani dați ca rest. – 4. Defect, imperfecțiune, meteahnă. – 5. (Înv.) Greșeală, eroare. – 6. (Înv.) Aluzie. – Mr. cusure, megl. cusur. Tc. kusur (Roesler 597; Șeineanu, II, 150; Cihac, II, 570; Berneker 652; Lokotsch 1268; Ronzevalle 134), cf. ngr. ϰουσούρι, alb., bg., sb. kusur. – Der. cusurgiu, adj. (care găsește cusururi); cusurliu, adj. (care critică).