cărunt, ~ă [At: VARLAAM, C. 86 / V: (reg) cănunt / Pl: ~nți, ~e / E: ml canutus] 1 a (D. păr, barbă, mustață) Care a început să albească Si: alb, albit. 2 a (D. oameni) Care are fire de păr alb. 3 a (Înv; poetic) Bătrân. 4 a (Înv; poetic) Vechi. 5 sm Rasă de câine (cu părul cenușiu).

CĂRUNT, -Ă, cărunți, -te, adj. (Despre păr, barbă, mustăți) Care a început să albească din cauza bătrîneții, jumătate alb, albit. Și-a mîngîiat mustățile lungi, cărunte, și a rîs. SADOVEANU, M. C. 55. Lupu Chirițoiu, cel mai bătrîn dintre toți, cu pletele crescute pînă pe umeri și cărunte ca un fuior de cînepă melițată. REBREANU, R. I 131. Clipind din genele cărunte, începe-a povesti moșneagul. GOGA, P. 24. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. ◊ (Despre persoane) Care are fire albe în păr, în barbă sau în mustăți. Cărunt eu?... Știi că te găsesc nostim? ALECSANDRI, T. I 398. ◊ Fig. (Despre munți, stînci) Cenușiu. Visînd cu doina tristă a voinicului de munte, Visul apelor adînce și a stîncelor cărunte. EMINESCU, O. I 35. Iată zîna munților, Munților cărunților. ALECSANDRI, P. I 95.

CĂRUNT, -Ă, cărunți, -te adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească, albit. ♦ (Despre oameni) Care are (fire de) păr alb. – Lat. canutus.

CĂRUNT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre păr) Care a început să albească; sur. 2) (despre oameni) Care are fire albe în păr; sur. ◊ Munți ~ți munți cu vârfurile înzăpezite. /<lat. canutus

cărunt a. 1. de o coloare între alb și negru; 2. cu totul alb de bătrânețe: cap cărunt; 3. acoperit de zăpadă: visul apelor adânce și a stâncilor cărunte EM. [Lat. *CANUTUS, din CANUS, cărunt].

cărúnt, -ă adj. (lat. canútus, ca mărunt d. minutus; it. canuto, fr. chenu). Cam albit, pe jumătate alb de bătrîneță: om, păr cărunt. Fig. Acoperit de zăpadă: munțĭ cărunțĭ.

cănunt a vz cărunt

cărunt adj. m., pl. cărunți; f. căruntă, pl. cărunte

cărunt adj. m., pl. cărunți; f. căruntă, pl. cărunte

cărunt adj. m., pl. cărunți; f. sg. căruntă, pl. cărunte

CĂRUNT adj. v. bătrân, străvechi, vechi.

CĂRUNT adj. încărunțit, sur, (pop.) înspicat, (reg.) sein, siv, (prin Olt. și Munt.) spicat, (fig.) nins. (Om cu părul ~.)

CĂRUNT adj. sur, (pop.) înspicat, (reg.) sein, siv, (prin Olt. și Munt.) spicat, (fig.) nins. (Om cu părul ~.)

cărunt adj. v. BĂTRÎN. STRĂVECHI. VECHI.

cărunt (căruntă), adj. – Cu părul alb. – Mr. cănut. Lat. canūtus (Cipariu, Gram., 91; Pușcariu 301; Candrea-Dens., 274; REW 1622; DAR); cf. it. canuto, fr. chenu, prov., cat. canut, sp. canudo. Este cuvînt general cunoscut (ALR, 65). Der. cărunțiu, adj. (cărunt); căruntețe, s. f. (cărunțeală; bătrînețe; albeață); cărunțeală, căruntate, s. f. (rar, faptul de a fi cărunt); încărunți, vb. (a albi; a îmbătrîni). Din rom., ngr. ϰανούτον (Meyer, Neugr. St., II, 75).

CĂRUNT subst. 1. – V. (Sur XX); -ul, cca 1500 munt. (Acte Sc); 2. Cărunții fam., moșneni, 1797 (Vieri 70); – sau Cărunteștii s. disp. (Acte Sc.), după moșul Căruntul.