DATINĂ, datini, s. f. 1. Obicei păstrat din vechime, consacrat prin tradiție, caracteristic pentru o colectivitate; tradiție, uzanță. 2. (Rar) Regulă, tipic. – Din sl. dĕdina „moștenire”.

datină sf [At: URECHE, LET. I, 316/16 / V: (înv) dedi~, (reg) det~ / Pl: ~ni, (înv) ~ne / E: vsl дадина] 1 (Asr) Regulă (2). 2 Deprindere păstrată din timpuri vechi, consacrată prin tradiție și caracteristică pentru un popor sau pentru o colectivitate mai restrânsă. 3 (Rar; îla) De ~ Tradițional. 4 (Îlav) După ~ (sau potrivit ~nei) Conform tradiției. 5 (Îal) Conform uzanței. 6-7 (Îvr; îlv) A (se) lua (sau a (se) face) ~ A (se) încetățeni. 8 (Îvp; adesea precedat de verbul a avea) Ceea ce este moștenit. 9 (Îvp; adesea precedat de verbul a avea) Particularitate. 10 (Îvp; pex; adesea precedat de verbul a avea) Obișnuință. 11 (Înv) Dată².

DATINĂ, datini, s. f. 1. Obicei sau deprindere consfințită în timp și devenită tradițională pentru o colectivitate de oameni; tradiție, uzanță. 2. (Rar) Regulă, tipic. – Din sl. dĕdina „moștenire”.

DATINĂ, datini, s. f. 1. Obicei sau deprindere (moștenită din timpuri vechi) consacrată și devenită tradițională pentru o colectivitate de oameni; tradiție, uzanță. Acolo la munte, noi nu cunoaștem stăpîn, nici nu obijduim pe semenii noștri. Trăim în frăție, după datină și dreptate. SADOVEANU, N. F. 179. Dar iată că mireasa-n prag s-arată, Și, după vechea datină păgînă, Ea își desprinde vălul ei de fată. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 17. Ce e datina? O lege! Zi o lege strămoșească! Bună-n vremuri, dar ce poate să nu se mai potrivească Celor ce cu propășirea s-au născut în vremea lor. DAVILA, V. V. 154. 2. (Rar) Rost. Ce să-i fac eu, dacă așa e basmul? Va să-l spui și eu după cum este șartul și datina lui. ODOBESCU, S. III 197.

DATINĂ ~i f. Obișnuință de viață colectivă, tradițională, devenită lege nescrisă a unui popor sau a unei comunități omenești. [G.-D. datinei] /<sl. dĕdina

datină f. 1. obiceiu fixat: datini străbune; 2. pl. apucături: datini bune [Derivat din dată, care, în Banat, are sensul de datină, adică ceva dat, stabilit].

dátină, în vest détină, în est (vechĭ) dédină f., pl. ĭ (vsl. dĕdina, moștenire, infl. de dat. V. dediță. Cp. cu baștină). Obiceĭ, deprindere, uz: cum este datina harțuluĭ (Cost. 1, 339).

detină sf vz datină

détină V. datină.

datină s. f., g.-d. art. datinii; pl. datini

datină s. f., g.-d. art. datinii; pl. datini

datină s. f., g.-d. art. datinii; pl. datini

DATINĂ s. 1. fel, obicei, rânduială, tradiție, uz, uzanță, (înv. și pop.) rând, (pop.) dată, lege, (înv. și reg.) pomană, (reg.) orândă, (Transilv.) sucă, (prin Ban.) zacon, (înv.) pravilă, predanie, șart, tocmeală, (turcism înv.) adat. (Așa-i ~ din bătrâni.) 2. v. cutumă.

DATINĂ s. 1. fel, obicei, rînduială, tradiție, uz, uzanță, (înv. și pop.) rînd, (pop.) dată, lege, (înv. și reg.) pomană, (reg.) orîndă, (Transilv.) sucă, (prin Ban.) zacon, (înv.) pravilă, predanie, șart, tocmeală, (turcism înv.) adet. (Așa-i ~ din bătrîni.) 2. (JUR.) consuetudine, cutumă, obicei, tradiție, uz, uzanță. (Practică consacrată prin ~.)