destul, ~ă [At: COD. VOR. 157 / V: (înv) desătul / Pl: ~ui, ~e / E: de⁴ + sătul] 1-2 a, av (Care este) în număr îndestulător Si: satisfăcător, suficient. 3-4 a, av (Care este) în cantitate (foarte) mare Si: mult. 5 sn (Pfm; lpl) Lucruri multe. 6 av (Îrg; îe) A face ~ A se răzbuna. 7 av (Îrg; îae) A pune capăt la ceva. 8 av (C.i. timpul) Atât cât este necesar. 9 av (C.i. timpul) Multă vreme. 10 av (Determină verbe abstracte) Într-un grad corespunzător de calitate, de intensitate etc. 11 av (Udp „de”) Suficient de... 12 sn (Înv) Belșug. 13 sn (Înv) Mulțumire. 14 av (Îrg; îlav) ~e ori Adesea. 15 av (Îrg; îlav) În ~ Atât cât trebuie. 16 av (Îrg; îal) Intens. 17 i Încetează!

DESTUL¹ adv. 1. (Adesea urmat de un adjectiv introdus prin prep. «de») Atît cît trebuie, atît cît ajunge, în cantitate suficientă; de ajuns, suficient. Timpul se încălzise destul, pentru ca Sîmbotina să poată sta peste zi afară. MIHALE, O. 503. Încerc să fiu destul de profund. SEBASTIAN, T. 64. Deși am iubit-o pînă la idolatrie, tot mi se pare că n-am iubit-o destul. M. I. CARAGIALE, C. 73. Nu-s destul de legate dulcețile. ALECSANDRI, T. I 31. ◊ A fi destul = a ajunge. Da, sîntem brațe și guri însetate, Nimic, nimic nu-i destul. De pîine, de soare, de aspră dreptate Nici unul din noi nu-i sătul. BANUȘ, B. 77. Dar oare viața-mi întreagă nu-i destul să-ți dovedească În toată clipa că Vidra știe și ea să iubească? HASDEU, R. V. 127. E destul o măciucă la un car de oale. (Eliptic) Ivane, destul de-acum; ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat mălaiul. CREANGĂ, P. 319. ◊ (Întrebuințat ca adverb predicativ) Tu lasă, măi Grigore. Destul că eu mă duc... Ai grijă de pușcă și de scripcă. CAMILAR, N. I 273. Ce-mi pasă a cui ești? zise el. Destul că te iubesc. EMINESCU, N. 9. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ajunge! încetează! Destul!... îl întrerupse colonelul. CAMILAR, N. I 349. O, bunul meu domn! viteazul meu soț! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii, atîția sărimani. NEGRUZZI, S. I 146. 2. Mai mult decît trebuie, prea mult. M-a apăsat destul personalitatea marelui profesor. CAMIL PETRESCU, T. III 290. Destul ți-ai făcut mendrele pînă acum. CREANGĂ, P. 242. Destul m-am supărat Și nimic n-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 215. ◊ Loc. adv. Din destul = din belșug, în mare cantitate. Porunci să mai aducă [mîncare], ca să fie din destul. ISPIRESCU, L. 216. ♦ (Regional) De multe ori, adesea. Cînd eram la mama fată, Mă culcam destul pe vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 443. 3. (Exprimă ideea de scădere a calității pozitive indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește, echivalînd cu un diminutiv format de la adjectivul sau adverbul care urmează) Aproape..., suficient de... S-au înțeles destul de bine cu gospodarii localnici. SADOVEANU, P. M. 9. O răzeșie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă... alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ, P. 3. ◊ (Exprimă ideea de sporire a calității negative indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește) Prin unghere, se află celelalte obiecte pe care păstorii le-au adus cu ei din sat... Sînt destul de puține și de ciudat împerecheate. BOGZA, C. O. 69. Ei!... și ce-a făcut Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229.

DESTUL¹ adv. 1) Într-o măsură satisfăcătoare; atât cât trebuie; de ajuns. 2) (cu valoare de interjecție) Ajunge! Stop! 3) Cu prisosință; peste măsură. A bate ~ la cap. A muncit ~ o viață întreagă. /de + sătul

destul a. atât cât trebue. [Contras din de sătul]. ║ adv. de ajuns: am lucrat destul.

destúl, -ă adj.m pl. uĭ (de și sătul). Suficient, de ajuns, cît trebuĭe. Vechĭ. Îndestulat, mulțumit. S.n., pl urĭ. Vechĭ. Îndestulare, belșug. Adv. Destul am suferit! – Și în destul. – Vechĭ și desătul.

îndestul, ~ă [At: DA / Pl: ~i, ~e / E: în- + destul] (Înv) 1 a Destul. 2 av Cât trebuie. 3 av De ajuns.

îndestúl adv. Rar. Destul, de ajuns. – S’ar putea scrie și în destul.

destul² adv. (S-au antrenat ~. Sunt ~ de buni.)

*destul² (suficient de, aproximativ, relativ) adv. (~ de buni)

DESTUL adj., adv., interj. 1. adj. v. suficient. 2. adv. îndeajuns, suficient, (reg.) buget, (înv.) îndestul. (Ai vorbit ~.) 3. interj. v. ajunge.

DESTUL adj., adv., interj. 1. adj. îndestulător, suficient, (reg.) bugăt. (Provizii ~.) 2. adv. îndeajuns, suficient, (reg.) bugăt, (înv.) îndestul. (Ai vorbit ~.) 3. interj. ajunge!, atît!, basta!, gata!, isprăvește!, încetează!, punct!, sfîrșește!, stai!, stop!, termină!, (reg.) halt!, (fam. și peior.) ho!

destul adv. – 1. Suficient, de ajuns, în cantitate îndestulătoare. – 2. (Interj.) Ajunge!, gata!, încetează! – 3. (Adj.) Care este atît cît trebuie. De la sătul, cu prep. de (Pușcariu 1531; Tiktin; Candrea), cf. de ajuns. – Der. îndestula (var. destula, (în)destuli), vb. (a da suficient; a satisface, a mulțumi, a sătura); îndestulător, adj. (suficient, abundent); neîndestulat, adj. (nemulțumit); neîndestulător, adj. (insuficient). Din rom. provine bg. destur.

FORTUNA MULTIS DAT NIMIS, SATIS NULLI (lat.) multora soarta le dă prea mult, nimănui destul (cât i-ar trebui) – Martial, „Epigrammata”, 12, 10, 2.