doască sf [At: AGÂRBICEANU, A. 53 / V: doscă, ~așcă / Pl: ~aște, ~sce / E: vsl доска] 1 (Pop) Scândură. 2 (Pop; îs) Gard de doaște Gard de scânduri. 3 (Reg) Șiță. 4 (Înv) Copertă de carte din lemn învelit în piele. 5 (Reg) Copertă de carte. 6 (Înv; îe) Din ~-n ~ De la un capăt la altul Si: din scoarță-n scoarță. 7 (Reg) Perete subțire. 8 (Reg) Vas ca un blid, făcut din coajă de dovleac. 9 (Reg; îf doscă) Tocător. 10 (Reg) Stavilă (la moară). 11 (Reg) Scândură plană pe o parte și convexă pe cealaltă, tăiată de la marginea unui buștean. 12 (Reg) Bucată mare de lemn uscat, de trunchi despicat din tulpina unui copac. modificată

doáscă f., pl ște (vsl. dŭska, scîndură, masă, d. vgr. disc, tisc, ngerm. tisch, masă, lat. discus, vgr. diskos, disc; bg. dŭská, rus. doská, rut. dóška. V. dicean). Trans. Scoarță de carte: a ceti o carte din doască’n doască. Olt. Coajă uscată: pe corlată 2-3 droaște de dovlete (NPl. Ceaur, 39).

doașcă sf vz doască

doscă sf vz doască

doscă Cuvântul apare la CADE, localizat în Oltenia și explicat prin „bucată mare de lemn uscat, de trunchi despicat”, iar în chip de etimologie ni se spune : „comp. srb. doska, bg. дъска, rus. доска etc. ,,scîndură”. Definiția pare prea încărcată de amănunte („mare”, „uscat”). Există s.-cr. doska ? Dicționarele nu dau decît dàska, așa cum e și de așteptat. Forma bulgară nu corespunde cu cea romînească din punctul de vedere al vocalismului, iar cea rusească, desigur recentă (vezi Berneker), nu se potrivește în ce privește accentul. La datele din CADE trebuie adăugate următoarele : doască „leagăn, postavă pentru legănatul copiilor” (CV, 1951, nr. 9-10, p. 45, din fostul județ Dolj), a doști „a podi, a pune scînduri” (CV, 1952, nr. 4, p. 31, din fostul județ Bihor), doscă, pl. doște „scîndură” (Teaha, p. 221). Prezența cuvîntului în nordul țării ne impune să luăm în considerație și ucraineana, unde găsim дшка „scîndură”. Aici corespunde sensul, accentul, vocalismul, dar nu mai corespunde consonantismul. Există două posibilități : sau să admitem că împrumutul s-a făcut într-o vreme mai veche, cînd ucraineana avea încă pe s, sau că forma romînească e refăcută din plural (după modelul sing. ploscă, pl. ploști).

doscă, doască În ER, p. 91, am discutat originea acestui cuvînt și am opinat pentru etimologia prin ucraineană. În CL, VIII, p. 291, E. Petrovici își arăta preferința pentru o origine maghiară (Tamás nu a înregistrat cuvîntul). În LR, XXII, p. 493, Ion Moise și A. Vraciu trimit la scr. dáska și discută eventuala evoluție semantică, fără să pomenească de dificultățile fonetice (la Gămulescu nu găsim cuvîntul). Ținînd seama de prezența termenului în diverse arii românești (la atestările notate în ER se mai adaugă BPh., VI, p. 219, din jud. Gorj, Lex. reg. I, p. 69, doască, de la Oradea, apoi Lex. reg. II, p. 83, doască, de la Ineu, și FD, VI, p. 169, doasca genunchiului „rotulă”, din Oltenia), putem să ne gîndim la o origine multiplă. Dar numai ucraineana și maghiara pot fi luate în considerație, căci scr. dáska nu putea deveni în mod normal în românește nici doscă, nici doască.

doască, doaște, s.f. (pop.) 1. copertă la carte; scoarță uscată. 2. (reg.) coajă de dovleac.