DRÂNG¹, drânguri, s. n. (Reg.) Drâmbă. – Et. nec.

drâng¹ sn [At: JIPESCU, O. 90 / V: ~ă, dreangă / Pl: ~uri / E: nct] (Reg) Drâmbă¹ (1).

DRÂNG, drânguri, s. n. (Reg.) Drâmbă. – Et. nec.

drâng n. 1. mic instrument de fier ce se ține între dinți și se pune în vibrațiune cu degetul; 2. unealtă arcuită a plăpomarului de bătut lâna. [Onomatopee ce imită sunetul bătăilor unei tobe: drânga-drânga!].

drângă sf vz drâng¹

dreangă sf vz drâng¹

droangă² sf vz drângă

DRÎNG, drînguri, s. n. (Regional) Drîmbă. Vasile a scos un drîng de la brîu și, izbind cîrligul liber al cataramei, a început să zbîrnîie un fel de cîntec. CAMIL PETRESCU, O. I 155.

1) drîng n., pl. urĭ (var. din drîmbă 1. V. zdrăngănesc). Munt. vest. Drîmbă 1. – Și drînd (Olt.).

drâng (reg.) s. n., pl. drânguri

drâng¹ (reg.) s. n., pl. drânguri

drâng s. n., pl. drânguri

DRÂNG s. v. dreavă.

DRÂNG s. v. drâmbă.

DRÎNG s. (MUZ.) drîmbă. (A cînta din ~.)

drîng s. v. DREAVĂ.