durdă¹ sf [At: ALECSANDRI, P. II, 452 / Pl: ~de / E: nct] (Îrg) 1 Pușcă de dimensiuni mari. 2 Flintă ghintuită cu țeavă scurtă și largă. 3 Măciucă ghintuită.

durdă² sf [At: DLR ms / Pl: ~e / E: nct] (Reg) Parte la loitra carului, nedefinită mai îndeaproape.

DURDĂ, durde, s. f. (Învechit și popular) Pușcă; carabină, flintă. Avea în spate o durdă, cum se spunea pe vremea aceea, adică o pușcă cu gura țevii ca o pîlnie. SADOVEANU, O. VIII 51. Îi place pe cîmp neted cu durda să vîneze. ALECSANDRI, P. III 452. El are, măi frate, Săbii lungi și late, Durdă ghintuită, Inimă-oțelită. id. P. P. 63.

DURDĂ ~e f. înv. Armă de foc primitivă, cu țava lungă, cu cremene și cu fitil; flintă. /Orig. nec.

durdă f. pușcă largă și scurtă: are durda ghintuită POP. [Lit. (arma) cea plină].

dúrdă f., pl. e (d. durd). Un fel de pușcă cu țeavă foarte groasă. – Dim. durduliță, pl. e.

durdă (pop.) s. f., g.-d. art. durdei; pl. durde

durdă (înv., reg.) s. f., g.-d. art. durdei; pl. durde

durdă (pușcă) s. f., g.-d. art. durdei; pl. durde

DURDĂ s. v. flintă, pușcă, sâneață.

durdă s. v. FLINTĂ. PUȘCĂ. SÎNEAȚĂ.