ELEMENT, elemente, s. n., (2) elemenți, s. m. 1. Parte componentă a unui întreg; parte care contribuie la formarea unui întreg. ♦ Piesă sau ansamblu de piese care formează o construcție. 2. S. m. Spec. Fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. 3. Persoană care face parte dintr-o colectivitate. 4. (În filozofia antică) Fiecare dintre cele patru aspecte fundamentale ale materiei (foc, apă, aer, pământ) despre care se credea că stau la baza tuturor corpurilor și fenomenelor naturii. ♦ Fenomen al naturii care se manifestă ca o forță puternică. 5. Mediu în care trăiește o ființă. ♦ Mediu în care cineva se simte bine. 6. (Chim.) Substanță care nu poate fi descompusă în alte substanțe mai simple prin mijloace fizice sau chimice obișnuite și care poate forma, prin combinare chimică, diverse substanțe compuse. 7. Pilă electrică; fiecare celulă a unei pile electrice. 8. Principiu de bază, noțiune fundamentală a unei discipline. – Din fr. élément, lat. elementum.

element [At: CANTACUZINO, N. P. 134^v/2 / Pl: ~e, ~nți, (înv) ~uri, (îvr) ~minte / E: fr élément, lat elementum] 1 sm (Ant) Fiecare dintre cele patru aspecte ale materiei (foc, apă, aer, pământ) despre care se credea că stau la baza tuturor corpurilor și fenomenelor naturii. 2 sn (Lpl; adesea determinat prin „naturii”) Fenomen al naturii care se manifestă incontrolabil Vz stihie. 3 sn (Lpl; de obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin pp. „de”, rar „din”, indicând sfera, domeniul) Principii fundamentale, noțiuni de bază într-o disciplină oarecare Si: noțiune. 4 sn (Adesea cu determinări care indică apartenența) Parte componentă a unui întreg. 5 sn (Lin) Parte a unui enunț, a unui cuvânt întreg etc. izolabilă prin analiză și care intră în compoziția unei structuri, a unui sistem etc. 6 sn (Mat) Parte componentă a unei mulțimi, de la care începe orice construcție matematică. 7 sn Fiecare din părțile care alcătuiesc o figură geometrică sau servesc la determinarea acesteia. 8 sn (Med) Fenomen constant ce caracterizează o boală. 9 sn (Lpl) Ansamblu de cunoștințe necesare efectuării în bune condiții a unor operații. 10 sn (Spc) Parte componentă a unei construcții cu rol bine determinat în alcătuirea acesteia. 11 sn Parte a unui mecanism, a unui aparat compus din serii asemănătoare. 12 sn (Șîs ~ melodic) Parte componentă a unei compoziții muzicale. 13 sn (Lpl) Date ce concură la formarea unei concluzii. 14 sn Factor. 15 sn (Adesea urmat de determinări care indică felul, caracterul) Persoană care face parte dintr-un grup, dintr-o colectivitate. 16 sn Mediu în care trăiește o viețuitoare. 17 sn (În legătură cu verbele „a fi”, „a se afla”, „a se simți”, „a trăi”) Mediu favorit, anturaj în care cineva se simte bine. 18 sn (Prc) Mediu. 19 sn Însușire. 20 sn Substanță care nu mai poate fi descompusă în alte substanțe mai simple prin mijloace fizice sau chimice obișnuite și care poate forma prin combinare chimică substanțe compuse. 21 sn (Chm; îs) ~ rare Pământuri rare. 22 sn (Pgn) Substanță. 23 sn Pilă electrică. 24 sn Fiecare celulă a unei pile electrice. 25 sm Fiecare din părțile componente ale unui calorifer.

ELEMENT, elemente, s. n. și (rar) elemenți, s. m. 1. Parte componentă a unui întreg; parte care contribuie la formarea unui întreg. ♦ Piesă sau ansamblu de piese care formează o construcție. ♦ S. m. Spec. Fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. 2. Persoană care face parte dintr-o colectivitate. 3. (În filozofia antică) Fiecare dintre cele patru aspecte fundamentale ale materiei (foc, apă, aer, pământ) despre care se credea că stau la baza tuturor corpurilor și fenomenelor naturii. ♦ Fenomen al naturii care se manifestă ca o forță puternică. 4. Mediu în care trăiește o ființă. ♦ Mediu în care cineva se simte bine. 5. (Chim.) Substanță care nu poate fi descompusă în alte substanțe mai simple prin mijloace fizice sau chimice obișnuite și care poate forma, prin combinare chimică, diverse substanțe compuse. 6. Pilă electrică; fiecare celulă a unei pile electrice. 7. (În legătură cu o disciplină oarecare) Principiu de bază, noțiune fundamentală. – Din fr. élément, lat. elementum.

ELEMENT, elemente, s. n. 1. Parte componentă a unui lucru; parte care contribuie la formarea unui întreg. Termenii tehnici sînt printre cele mai mobile elemente ale vocabularului. GRAUR, F. L. 83. Elementele constitutive ale vieței lui sufletești. EMINESCU, N. 83. ♦ Piesă sau ansamblu de piese al unei construcții, avînd un rol bine determinat în alcătuirea acesteia. 2. Persoană (care face parte dintr-o colectivitate). În școală a fost un element bun. ▭ Elemente aparținînd claselor exploatatoare nu pot fi membri ai partidului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 158. Întorcîndu-se în Rusia, tînărul intelectual [Turgheniev] se simte atras de elementele progresiste. SADOVEANU, E. 234. 3. (În filozofia antică) Fiecare din cele patru aspecte ale materiei (foc, apă, aer, pămînt) despre care se credea că stau la baza tuturor corpurilor și fenomenelor naturii; stihie. ♦ Fenomen al naturii care se manifestă ca o forță puternică. 4. Mediu în care trăiește o ființă. Elementul peștelui e apa. ▭ Chiar un păstrăv adus la țărm are șanse să se mai întoarcă în elementul lui. SADOVEANU, V. F. 110. ♦ Fig. Ambianța în care cineva se simte bine. Trăiesc în durere ca-n elementul meu. ALEXANDRESCU, P. 79. 5. (Chim.) Substanță care nu poate fi descompusă în alte substanțe mai simple prin mijloace fizice sau chimice obișnuite și care poate forma, prin combinare chimică, diverse substanțe compuse. 6. (Fiz.) Pilă electrică; fiecare celulă a unei pile electrice primare sau secundare. 7. (În legătură cu o disciplină oarecare, mai ales la pl.) Principiu de bază, noțiune fundamentală; rudiment. Elemente de geometrie.

ELEMENT s.n. 1. Fiecare dintre cele patru substanțe sau principii despre care se credea că stau la baza corpurilor și a fenomenelor naturii. ♦ (La pl.) Fenomene, forțe din natură, forțele naturii. 2. Parte componentă a unui obiect, a unei mașini. 3. Membru al unei colectivități etc. 4. Corp care nu se mai poate descompune pe cale chimică și care, în combinație cu alte asemenea corpuri, dă naștere corpurilor compuse. 5. Mediu în care trăiește o ființă, o viețuitoare. ♦ (Fig.) Anturaj plăcut în care se simte bine cineva. 6. Pilă electrică; celulă a unei pile electrice. 7. (La pl.) Principiu, noțiune de bază a unei discipline, a unei științe. [Pl. -te, (s.m.) -ți. / < lat. elementum, cf. fr. élément, it. elemento].

ELEMENT I. s. n. 1. (ant.) fiecare dintre cele patru componente primordiale (focul, aerul, apa, pământul) ale corpurilor și fenomenelor naturii. 2. (pl.) fenomene, forțe ale naturii. 3. parte componentă a unui întreg, a unui ansamblu. ♦ (lingv.) ~ de compunere = temă, cuvânt împrumutat, fără existență independentă, numai în compunerea de tip savant; ~ de relație = cuvânt sau locuțiune care exprimă raporturi sintactice. ◊ membru al unei colectivități etc. 4. (chim.) corp simplu, care în combinație cu alte asemenea corpuri, dă naștere corpurilor compuse. 5. (fig.) mediu în care trăiește o ființă. ♦ a fi în ~ul său = a fi într-o situație favorabilă. 6. (mat.) obiect fizic sau al gândirii cu care se formează o mulțime. 7. celulă a unei pile electrice. 8. (pl.) principiu, noțiune de bază a unei discipline, a unei teorii etc. II. s. m. fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. (< fr. élément, lat. elementum)

ELEMENT ~e n. 1) Parte componentă a unui întreg. ~ele unei lucrări. ◊ ~ de construcție piesă din ansamblul unei construcții. 2) chim. Substanță simplă care nu se mai poate descompune pe cale chimică, dar care poate intra în componența altor substanțe. 3) Persoană care face parte dintr-o colectivitate. 4) la pl. Fenomen, forță a naturii. 5) rar Mediu în care trăiește o ființă. 6) Pilă electrică; celulă a unei pile electrice. 7) mai ales la pl. Principiu de bază al unei discipline, al unei științe; noțiune fundamentală. /<fr. élément, lat. elementum

element n. 1. corp simplu sau substanță ce nu poate fi descompusă, ca aurul, argintul, oxigenul; 2. tot ce intră în compozițiunea altui lucru; oxigenul și hidrogenul sunt elementele apei; 3. mediul unde trăiește un animal: elementul peștelui e apa; 4. fig. mediul favorit; 5. pl. principiile unei arte sau științe, noțiunile prime: elemente de geografie; 6. pl. diferite condițiuni de sol, de climă, de anotimp: acest cuceritor fu învins de elemente.

*elemént n., pl. e (lat. elementum). Corp simplu saŭ indescomponibil, ca argintu, cupru, feru, azotu ș. a. Principiŭ constituant. Fig. Mediu în care o ființă e făcută să trăĭască: apa e elementu peșteluĭ. Obĭect care concură cu altele la formarea unuĭ tot: elementele uneĭ opere. Noțiunĭ prime ale unuĭ lucru: elemente de fizică. Elementele naturiĭ, aeru, apa, pămîntu, focu și (pin ext.) ploaĭa, geru, căldura ș. a.: Napoleon în Rusia a fost învins de elementele naturiĭ.

element² (tehn.) s. m., pl. elemenți (~ de calorifer)

element¹ (fenomen, componentă) s. n., pl. elemente

!element¹ (parte de calorifer) s. m., pl. elemenți

!element² (fenomen, componentă) s. n., pl. elemente

element s. n., pl. elemente

ELEMENT s. 1. componentă, constituent, piesă. (Un ~ al unui ansamblu.) 2. element autohton v. substrat. 3. (CHIM.) corp simplu. 4. v. pilă electrică. 5. element galvanic v. pilă electrochimică. 6. (la pl.) cunoștințe (pl.), noțiuni (pl.). (Câteva ~ despre...) 7. (la pl.) (înv. și pop.) stihie. (S-au dezlănțuit ~ele naturii.)

ELEMENT s. 1. componentă, constituent. (Un ~ al unui ansamblu.) 2. (LINGV.) element autohton = substrat. (~ din lexicul limbii române.) 3. (CHIM.) corp simplu. 4. (FIZ.) pilă electrică. 5. (la pl.) cunoștințe (pl.), noțiuni (pl.) (Cîteva ~ despre...) 6. (la pl.) (înv. și pop.) stihie. (S-au dezlănțuit ~ naturii.)

ELEMENT s. n. (< lat. elementum, cf. fr. élément, it. elemento): parte componentă a unui întreg. De aici și sintagmele elemente componente sau elemente constitutive ale unei limbi (pentru sistemul fonetic, sistemul lexical sau sistemul gramatical al acesteia); al unui cuvânt compus, al unei locuțiuni sau expresii, al unei construcții perifrastice, al unei propoziții etc. ◊ ~ autohton: totalitatea trăsăturilor fonetice, lexicale și gramaticale, proprii unei limbi, moștenite din substrat. E. autohton al limbii române cuprinde câteva nume de plante, de râuri, de locuri și de persoane; inscripția cu litere grecești (nedescifrată) de pe inelul găsit în 1912 la Ezerovo în Bulgaria; inscripțiile cu litere grecești și latine găsite pe pietrele de la Grădiștea Muncelului; sufixul -esc, vocalele mediale ă și î (â), postpunerea articolului, dualitatea conjunctiv-infinitiv; cuvinte comune cu albaneza (70), ca: abure, argea, balaur, barză, brad, brâu, brusture, bucur(a), buză, cătun, copac, cruța, curma, dărâma, fărâma, gard, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, mal, măgură, mazăre, mătură, mânz, moș, mugure, murg, năpârcă, pârâu, rânză, scapără, scrum, sâmbure, sterp, strungă, șopârlă, vatră, viezure, zgardă, zgâria etc.; cuvinte care lipsesc atât în albaneză, cât și în latină sau în limbile cu care româna a venit în contact: amurg, aprig, arunca, băiat, beregată, bordei, brândușă, brânză, burtă, caier, carâmb, cârlan, cârlig, copil, creț, custură, droaie, gheară, gorun, grui(u), gudura, îngurzi, mușat, păstra, prunc, răbda, ridica, scurma, strugure, sugruma, șoric, țarc, țarină, țăruș, undrea, urca, urdă, vătăma, viscol, zăr, zburda, zestre, zgârma etc. Printre lingviștii care au studiat e. autohton în limba română se numără: J. Thunmann, B. Kopitar, Franz Miklosich, Hugo Schuchardt, B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capidan, S. Pușcariu, Al. Rosetti, I. I. Russu și Gr. Brâncuș. ◊ ~ formant (formativ): cuvânt simplu care intră ca parte constitutivă într-un cuvânt compus sau într-o locuțiune, ca unt- din substantivul untdelemn, stat- din substantivul stat-major, cap din locuțiunea substantivală bătaie de cap, bine- din verbul binevoi, rămas din locuțiunea verbală a-și lua rămas bun etc. ◊ ~ corelativ: cuvânt care intră în relație reciprocă (în corelație) cu un alt cuvânt; cuvânt care indică un raport de reciprocitate (v. cuvânt corelativ). ◊ ~ regent: e. lingvistic căruia i se subordonează o parte de propoziție cu funcție de atribut, de complement sau de element predicativ suplimentar. Astfel, substantivul, numeralul și pronumele sunt e. regente ale atributelor; adjectivul, verbul, adverbul și interjecția sunt e. regente ale complementelor etc. ◊ ~ introductiv: e. lingvistic prin care se introduce, în propoziție, o parte secundară (un atribut, un complement sau un element predicativ suplimentar) sau, în frază, o subordonată. Astfel, e. introductive ale părților de propoziție secundare sunt prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, iar ale subordonatelor din frază, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele, adjectivele și adverbele relative. ◊ ~ lingvistic pertinent: e. dotat cu o anumită funcție într-un sistem determinat, care îl distinge de celelalte. ◊ ~ de relație (de joncțiune, relațional, joncțional): cuvânt care realizează un anumit tip de relație, în propoziție sau în frază (de coordonare sau de subordonare). Sunt considerate e. de relație (joncționale) în limba română: conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare (pentru coordonare); prepozițiile, locuțiunile prepoziționale, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele și adjectivele relative, pronumele și adjectivele nehotărâte relative, adverbele relative (pentru subordonare) – v. și conjuncție, pronume, adjectiv și adverb. ◊ ~ predicativ suplimentar: parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb sau față de interjecția predicativă, pe de o parte, și față de numele sau pronumele subiect sau obiect, pe de altă parte). El însoțește deci aceste unități, exprimând o acțiune, o calitate, o însușire sau o caracteristică, simultană cu acțiunea exprimată de verb sau sugerată de interjecția predicativă și atribuită uneia sau mai multor persoane. E. predicativ suplimentar este o parte de propoziție cu însușiri mixte: de atribut, dar și de complement; de parte de propoziție secundară necircumstanțială, dar și de parte de propoziție secundară circumstanțială. Este exprimată prin substantive, adjective, numerale sau verbe (la moduri nepersonale) și de aici clasificarea sa în e. predicativ suplimentar cu aspect nominal și e. predicativ suplimentar cu aspect verbal. Cel exprimat prin nume stă în cazurile nominativ sau acuzativ: „Măria-sa nu vine voievod din mila necredincioșilor ismailiteni” (M. Sadoveanu); „Am decretat tricolorul ca steag național” (Camil Petrescu); „Mahalaua înțelenise îngropată în troieni”; (B. Șt. Delavrancea); „Plecat-am nouă din Vaslui” (V. Alecsandri); „Apoi mai rămâneți sănătoși, zisei încălecând și cârnind calul pe drum” (C. Hogaș). ◊ ~ predicativ suplimentar simplu: e.p.s. exprimat printr-un singur termen, ca în exemplele „Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă” (M. Eminescu); „Prin care trece albă regina nopții moartă” (idem). ◊ ~ predicativ suplimentar complex: e.p.s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de aproximație, ca în exemplele „Îl văd chiar plângând”; „A sosit cam înghețat”; „A trimis-o tot nepregătită”.◊ ~ predicativ suplimentar multiplu: e.p.s. exprimat prin doi sau mai mulți termeni în raport de coordonare, ca în exemplul „O moară stă bătrână, uitată pe pârâu, / De oamenii din sate cu holdele de grâu” (I. Pillat). ◊ ~ predicativ suplimentar dezvoltat: e.p.s. alcătuit dintr-un substantiv propriu însoțit de pronume sau de un apelativ, dintr-un substantiv comun și un adjectiv posesiv (legat prin cratimă de primul) sau dintr-un numeral cardinal și un substantiv (precedat de prepoziția de), ca în exemplele „L-am luat drept prieten (drept nenea Ion, drept văru-său)”; „L-am făcut de doi metri”. ◊ ~ predicativ suplimentar prepozițional: e.p.s. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o propoziție, ca în exemplele „Ca funcționar comercial, pravila lui trebuie să fie punctualitatea” (G. Galaction); „Prietenii lui cei vechi îl știau drept un ușurel diletant (M. Sadoveanu). ◊ ~ predicativ suplimentar subînțeles: e.p.s. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul ”Vine ca medic sau nu vine? – Vine (ca medic).

element predicativ suplimentar, parte de vorbire în primul rând nominală (substantiv, adjectiv, pronume, numeral) care poartă accentul predicativ într-un enunț, întrucât exprimă un atribut al numelui subiect ori complement, nu numai prin acord sau congruență semantică, ci și prin intermediul verbului (predicativ), ca și cum acesta ar fi un auxiliar copulativ (A): „Mergi sănătos, drumețe!” (Șt. O. Iosif)

element, elemente s. n. (pol.) individ declasat.