eres sn [At: COD. VOR.² 27^v/9 / V: (pop) ires, (înv) ~ă (pl: ~e, ~ii), iresă (pl: ~e) / Pl: ~uri, (înv) ~ure / E: vsl єрєсъ] 1 (Înv; asr) Erezie (1). 2 (Înv; asvl) Practică religioasă neoficială. 3 (Înv) Sectă religioasă. 4 (Îvr) Dezbinare. 5 Prejudecată. 6 Superstiție. 7 Erezie (4). 8 Convingere. corectat(ă)

ERES, eresuri, s. n. Credință în forțe miraculoase, supranaturale; concepție falsă (transformată adesea în deprindere); prejudecată, rătăcire, eroare, superstiție. Mințile erau întunecate de eresuri. CAMILAR, N. II 370. Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară. EMINESCU, O. I 201. ♦ Fig. Ceea ce se abate de la concepțiile comune (ale unei societăți); p. ext. rătăcire, păcat. Tu nu poți înțelege un biet suflet ca al meu, comun și plin de «eresuri». VLAHUȚĂ, O. A. 325. O, șoptește-mi – zice dînsul – tu cu ochii plini d-eres, Dulci cuvinte nențelese, însă pline de-nțeles. EMINESCU, O. I 82.

eres n. credință populară, superstițiune: povești și doine, ghicitori, eresuri EM. [Vechiu-rom. eres, eresie, de origină slavo-greacă].

erés n., pl. urĭ (vsl. ĭeresĭ, rus. erésĭ, d. vgr. ῾aíresis, erezie. V. pro-eres). Pop. Superstițiune. – În Munt. Și ires, erez și irez.

eresă sf vz eres

iereasă sf vz eres

ieres sn vz eres

ires sn vz eres

iresă sf vz eres

ires n. V. eres: nu mai crede și tu în toate iresurile ISP.

irés și iréz, V. erez.

eres s. n., pl. eresuri

eres s. n., pl. eresuri

eres s. n., pl. eresuri

eres, -suri.

ERES s. (BIS.) erezie, (rar) necredință, (înv.) minciună. (A comite un ~.)

ERES s. v. abatere, culpabilitate, culpă, eroare, greșeală, păcat, prejudecată, superstiție, vină, vinovăție.

eres s. v. ABATERE. CULPABILITATE. CULPĂ. EROARE. GREȘEALĂ. PĂCAT. PREJUDECATĂ. SUPERSTIȚIE. VINĂ. VINOVĂȚIE.

ERES s. (BIS.) erezie, (rar) necredință, (înv.) minciună. (A comite un ~.)

eres (eresuri), s. n. – Erezie, greșeală. – Var. (înv.) eresă, ires. Gr. αιρεσις (sec. XVII; cf. Iordan, Dift. 145; Murnu 22). Este dublet de la erezie, s. f., din fr. hérésie. – Der. ereziarh, s. m. (autor al unei erezii); eretic (var. înv. iritic), adj. (adept al unei erezii); irează, s. f. (monstru, grozăvie), pentru a cărui der. cf. Scriban, Arhiva, 1921, 73.