expeditiv, ~ă [At: NEGULICI / V: (înv) esp~, (nob) sp~ / Pl: ~i, ~e / E: fr expeditif] 1 a (D. oameni) Care rezolvă cu ușurință lucrurile Si: iute, prompt, operativ. 2 a (D. oameni) Care tratează superficial lucrurile. 3 a (Pex; d. gesturi, vorbire) Grăbit. 4 a (D. fenomene, procese etc.) Care se produce cu repeziciune. 5-6 a, av (D. modul de a acționa al oamenilor sau mijloacele folosite de ei) Rapid.

*EXPEDITIV adj. Iute la treabă, care nu stă mult la gînduri [fr.].

EXPEDITIV, -Ă, expeditivi, -e, adj. (Despre oameni) Care rezolvă lucrurile repede și ușor, fără să stea mult pe gînduri; iute, prompt. Bubi al nostru s-a lăsat pe tînjeală și în trei ani, el, care era atît de expeditiv în alte daraveri, nu și-a putut trece nici un examen la Facultatea de drept. VLAHUȚĂ, O. A. 455. Procederile expeditive ce întrebuința autocratul produceau... conflicte și turburări. ODOBESCU, S. III 522. ◊ Fig. Nu întotdeauna norii sînt atît de grăbiți și de expeditivi. BOGZA, C. O. 44. ◊ (Adverbial) În antichitate... [boala] se tămăduia expeditiv, prin masajuri sistematice. CARAGIALE, O. VII 46.

EXPEDITIV, -Ă adj. (adesea adv.) Care lucrează repede, care rezolvă prompt, ușor lucrurile. [< fr. expéditif].

EXPEDITIV, -Ă adj. (și adv.) care rezolvă prompt, ușor lucrurile; operativ. (< fr. expéditif)

EXPEDITIV ~ă (~i, ~e) și adverbial 1) Care lucrează repede, cu ușurință. 2) Care rezolvă lucrurile repede și fără ezitări. /<fr. expéditif

expeditiv a. care face treaba iute.

*expeditív, -ă adj. (d. lat. expeditus cu sufixu -iv). Care lucrează, expediază prompt: om expeditiv în afacerĭ. Adv. În mod expeditiv.

espeditiv, ~ă a vz expeditiv

expeditiv adj. m., pl. expeditivi; f. expeditivă, pl. expeditive

expeditiv adj. m., pl. expeditivi; f. expeditivă, pl. expeditive

expeditiv adj. m., pl. expeditivi; f. sg. expeditivă, pl. expeditive

EXPEDITIV adj. v. prompt.

EXPEDITIV adj. operativ, prompt. (O rezolvare ~.)