ezitare sf [At: LM / S și: (înv) esi~ / Pl: ~tări / E: ezita] 1 Nehotărâre. 2 Îndoială. 3 Lipsă de fermitate. 4 Șovăire.

EZITARE, ezitări, s. f. Faptul de a ezita, de a nu lua imediat o hotărîre; nehotărîre, șovăială; pregetare. Ajuns în marginea gropii, sări repede, fără ezitare. SAHIA, N. 88. De, coane Grigoriță, eu, drept să vă spun, acolo l-am lăsat – zise arendașul cu o ezitare. REBREANU, R. II 224. O privi țintă-n ochi și o ținu un moment, neliniștită, sub ezitarea sentinței lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 90.

EZITARE s.f. Faptul de a ezita; șovăială, nehotărîre. [< ezita].

*ezitațiúne f. (lat. haesitátio, -ónis). Acțiunea de a ezita. – Și -áție, dar maĭ des -áre.

ezitare s. f., g.-d. art. ezitării; pl. ezitări

ezitare s. f., g.-d. art. ezitării; pl. ezitări

ezitare s. f., g.-d. art. ezitării, pl. ezitări

EZITARE s. 1. codeală, codire, fluctuație, îndoială, nehotărâre, pregetare, șovăială, șovăire, (livr.) indecizie, (pop.) preget, (fig.) oscilare, oscilație. (~ în luarea unei decizii.) 2. v. nesiguranță.

EZITARE s. 1. codeală, codire, fluctuație, îndoială, nehotărîre, pregetare, șovăială, șovăire, (livr.) indecizie, (pop.) preget, (fig.) oscilare, oscilație. (~ lui nu era justificată.) 2. nehotărîre, nesiguranță, șovăială, șovăire. (~ cuiva la mers.)