FARINGE, faringe, s. n. (Anat.) Canal membranos și musculos de forma unei pâlnii cu vârful în jos, care urmează cavității bucale și prin care aerul trece în trahee, iar alimentele, în esofag. – Din it. faringe. Cf. fr. pharynx.

faringe sns [At: CADE / E: it faringe cf fr pharynx] (Atm) Canal musculos și membranos între cavitatea bucală și esofag, de forma unei pâlnii cu vârful în jos, unde calea digestivă se încrucișează cu căile respiratorii Si: (pop) gâtlej, (îrg) gătlan.

farínge s.n.sg. (anat.) Canal musculos și membranos, de forma unei pîlnii cu vîrful în jos, care face să comunice cavitatea bucală cu esofagul, pe de o parte, și fosele nazale cu laringele, pe de altă parte, fiind locul de încrucișare a căilor respiratorii (aeriene) cu calea digestivă. • / <it. faringe; cf. fr. pharynx, gr. ςάρυγξ.

*FARINGE sbst. 🫀 Parte a tubului digestiv constituind un canal care se leagă de o parte de gură și de fosele nasale, de altă parte de esofag și de traheea arteră; gîtlej, înghițitoare (🖼 2044) [fr.].

FARINGE, faringe, s. n. (Anat.) Canal membranos și musculos de forma unei pâlnii cu vârful în jos, care pornește de la cavitatea bucală și sfârșește la esofag și care constituie locul de încrucișare a căilor respiratorii cu calea digestivă. – Din it. faringe Cf. fr. pharynx.

FARINGE s. n. Partea superioară a esofagului care constituie locul de trecere a bolului alimentar din gură în tubul digestiv. V. gîtlej.

FARINGE s.n. Partea superioară a esofagului. [Cf. fr., gr. pharynx].

FARINGE s. n. partea superioară a esofagului. (< it. faringe, după fr. pharynx)

FARINGE ~ n. Canal membrano-musculos care constituie locul de încrucișare a cailor respiratorii cu calea digestivă. /<fr. pharynx

faringe n. V. farinx.

*farínge n., pl. tot așa, ca și laringe și nume (vgr. phárygx, phárygkos, f.). Anat. Înghițitoarea, partea de sus a esofaguluĭ.

faringe s. n., art. faringele; pl. faringe

faringe s. n., pl. faringe

faringe s. n., pl. faringe

FARINGE s. (ANAT.) (pop.) înghițitoare.

FARINGE s. (ANAT.) (pop.) înghițitoare.