FINAL, -Ă, finali, -e, adj., s. n., s. f. 1. Adj. Care reprezintă sfârșitul, încheierea, care marchează ultima fază (a unei lucrări, a unui proces, a unei acțiuni, a unui eveniment etc.); care se află în urmă, la sfârșit. ♦ (Substantivat, f.) Ornament tipografic care se plasează la sfârșitul unei cărți, al unui capitol etc. ♦ (Substantivat, f.) Sunet de la sfârșitul unui cuvânt, al unei propoziții etc. 2. S. n. Încheiere, sfârșit al unei acțiuni, al unei întâmplări, al unei lucrări etc. 3. S. f. Ultima fază a unei competiții sportive, a unui concurs artistic, științific etc. cu caracter eliminatoriu, în care învingătorul devine câștigătorul oficial. 4. Adj. (Lingv.; despre propoziții, complemente, conjuncții) Care indică scopul, finalitatea. – Din fr. final, lat. finalis.

final, ~ă [At: BĂLCESCU, M. V. 3 / Pl: ~i, ~e, (6, 8) ~uri / E: fr final, lat finalis] 1 a Care reprezintă sfârșitul. 2 a Care marchează ultima fază (a unei lucrări, a unui proces, a unei acțiuni, a unui eveniment etc.). 3 a Care se află în urmă, la sfârșit. 4 sf Ornament tipografic care se plasează la sfârșitul unei cărți, al unui capitol etc. 5 sf Sunet de la sfârșitul unui cuvânt, al unei propoziții etc. 6 sn Încheiere a unei acțiuni, a unei întâmplări, a unei lucrări etc. 7 sf Ultima fază a unei competiții sportive, a unui concurs artistic, științific etc. cu caracter eliminatoriu. 8 sn (Muz) Ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. 9 a (Lin; d. propoziții, complemente, conjuncții) Care indică scopul, finalitatea.

FINAL, -Ă, finali, -e, adj., subst. 1. Adj. Care reprezintă sfârșitul, încheierea, care marchează ultima fază (a unei lucrări, a unui proces, a unei acțiuni, a unui eveniment etc.); care se află în urmă, la sfârșit. ♦ (Substantivat, f.) Ornament tipografic care se plasează la sfârșitul unei cărți, al unui capitol etc. ♦ (Substantivat, f.) Sunet de la sfârșitul unui cuvânt, al unei propoziții etc. 2. S. n. Încheiere, sfârșit al unei acțiuni. al unei întâmplări, al unei lucrări etc. 3. S. f. Ultima fază a unei competiții sportive, a unui concurs artistic, științific etc. cu caracter eliminatoriu. 4. Adj. (Lingv.; despre propoziții, complemente, conjuncții) Care indică scopul, finalitatea. – Din fr. final, lat. finalis.

FINAL², -Ă, finali, -e, adj. 1. Care arată sfîrșitul, încheierea, care marchează ultima fază (a unei lucrări, a unui eveniment etc.); care se află la urmă, la sfîrșit. Silaba finală a unui cuvînt. Nota finală a unei melodii. Meci final. ▭ Țelul final al partidului este făurirea socialismului și comunismului – orînduirea belșugului și a bunăstării, a culturii și a civilizației celei mai înalte, puse în slujba omului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2757. 2. (Gram.; în expr.) Propoziție finală = propoziție subordonată circumstanțială care exprimă scopul în vederea căruia se îndeplinește acțiunea din regentă. Conjuncție finală = conjuncție care introduce o propoziție finală.

FINAL, -Ă adj. 1. De (la) sfîrșit. 2. Care arată, exprimă scopul. ♦ Propoziție finală (și s.f.) = propoziție circumstanțială care exprimă scopul acțiunii din propoziția regentă; conjuncție finală = conjuncție care introduce o propoziție finală. // s.n. Încheiere, sfîrșit (al unei opere, al unei lucrări, al unei întîmplări). ♦ Ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. 2. V. finală (2). [Cf. lat. finalis, fr. final, it. finale].

FINAL, -Ă I. adj. 1. de (la) sfârșit. 2. care arată scopul. ♦ propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care exprimă scopul acțiunii din regentă; conjuncție ~ă = conjuncție care introduce o propoziție finală. II. s. n. încheiere, sfârșit. ◊ ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. III. s. f. 1. (sport) întâlnire care constituie încheierea unei competiții. 2. ornament tipografic așezat la sfârșitul unui capitol. 3. (muz.) sunet stabil de încheiere în jurul căruia gravitează toate celelalte. (< fr. final, lat. finalis)

final s. n. în loc. adv. în final La sfârșit ◊ „Primii locuitori ai cartierului se vor muta în casă nouă la mijlocul acestui an. În final, noul cartier va găzdui 3700 de familii.” Sc. 11 V 74 p. 2. ◊ „Am răcit apa introducând-o într-un circuit închis care, în final, însemna utilizarea celor 14 grade care prisoseau la tratament, la preîncălzirea apei calde.” R.l. 14 XI 75 p. 2. ◊ „În final, mama a intrat în pământ din cauza lui.” Ev.z. 23 VIII 93 p. 3; v. și galimatias, sodomiza (din în + final)

FINAL² ~ă (~i, ~e) 1) Care se află la fine; plasat la sfârșit. Vocală ~ă. 2) lingv. Care indică scopul; de scop. Propoziție ~ă. /<fr. final, lat. finalis

final a. care e la fine, care termină: frază, silabă finală; cauză finală, scopul pentru care se presupune că a fost făcut fiecare lucru. ║ n. bucată de muzică terminând o operă, un concert.

*finál, -ă adj. (lat. finalis). Care e la fine: silabă finală. S. f. Silabă finală. Muz. Nota principală, numită și tonică, care determină tonu uneĭ bucățĭ și cu care se termină bucata. Bucată cu care se termină o sinfonie, o sonată, un act de operă (it. finale) finala „Luciiĭ de Lamermoor”. S. n., pl. ŭrĭ și e. Sfîrșit: finalu uneĭ opere.

final¹ adj. m., pl. finali; f. finală, pl. finale

final¹ adj. m., pl. finali; f. finală, pl. finale

final adj. m., pl. finali; f. sg. finală, pl. finale

final, -ă s. f., pl. finale; s. n., pl. finaluri; adj. m. pl. finali, fem. finală, pl. finale

FINAL adj., s. 1. adj. ultim. (Scopul ~; etapa ~.) 2. s. v. capăt. 3. s. v. sfârșit. 4. s. v. deznodământ.

FINAL adj., s. 1. adj. ultim. (Scopul ~; etapa ~.) 2. s. cap, capăt, fine, încheiere, sfîrșit, (înv.) concenie, coneț, cumplire, săvîrșit, sfîrșenie, sfîrșitură, termen. (A dus-o cu bine la ~.) 3. s. sfîrșit, urmă. (A venit abia la ~.) 4. s. epilog, încheiere, sfîrșit, (livr.) fine. (~ acțiunii unui roman.)

Final ≠ inițial, introducere, incipient

FINAL, -Ă adj. (cf. lat. finalis, fr. final, it. finale): în sintagmele circumstanțial final, circumstanțială finală și poziție finală (v.).