gândire sf [At: DOSOFTEI, V. S. 52 / Pl: ~ri / E: gândi] 1 Facultate superioară a creierului omenesc cu care se ajunge la o cunoaștere a lumii. 2 Procesul de a gândi (1). 3 Rezultatul gândirii (2) prin care se conturează un gând (1), se formează o idee, o noțiune, o judecată Si: (înv) cugetare. 4 Rezultatul gândirii (2) prin care se formează o concepție amplă de natură morală, filozofică, religioasă, practică, estetică etc. Cf concepție, filozofie, opinie, credință. 5 Minte, inteligență. 6 (Îs) ~ obiectivă Procesul și rezultatul de a gândi (1) rațional o realitate, un lucru, așa cum este în esență, neutru, făcând abstracție de subiectul care gândește. 7 (Îs) ~ subiectivă Procesul și rezultatul de a gândi (1) o realitate, un lucru, nefăcând abstracție de cel care gândește, introducând sau extrăgând rolul unor factori nespecifici entității studiate. 8 (Îs) ~ sănătoasă Procesul și rezultatul de a gândi (1) rațional, just, adecvat și eficient. 9 Spirit. 10 (Determinat de primitivă, clasică, medievală) Concepție sau mod de a gândi (1) specific unei perioade istorice, culturale sau a unei civilizații, unui popor. 11 (Determinat de novatoare, creatoare, revoluționară etc.) Mod specific de a gândi (1) determinat de anumite principii de natură politică, filozofică, estetică. 12 (Îs) ~ laterală Proces al gândirii (1) creatoare, având ca scop obținerea tuturor variantelor posibile ale obiectului, fenomenului cercetat. 13 (Îs) Școală de ~ Tradiție de cercetare într-un anumit domeniu sau subdomeniu. 14 Înțelepciune. 15 (Determinat de pasivă, activă, iute etc.) Mod specific de a gândi (1) determinat de natura biologică sau psihologică a subiectului gânditor.

GÂNDIRE ~i f. 1) v. A GÂNDI și A SE GÂNDI. 2) Facultate superioară a creierului omenesc de a reflecta în mod abstract și generalizat realitatea obiectivă. 3) Concentrare a activității psihicului asupra unui lucru; meditare; gând. 4) Capacitatea de a-și închipui ceva în mod creator; imaginație creatoare; fantezie. /v. a gândi

gândire f. cugetare, idee.

GÎNDIRE, gîndiri, s. f. 1. Facultate a creierului omenesc de a reflecta activ realitatea obiectivă în reprezentări, noțiuni, judecăți, și care, ca și limba de care este indisolubil legată, a apărut în procesul practicii sociale; procesul acestei reflectări, rezultat al activității creierului. Gîndirea este o formă a energiei, o funcție a creierului. ENGELS, D. S. 16. Fiind nemijlocit legată de gîndire, limba înregistrează și fixează în cuvinte și în combinații de cuvinte, în propoziții, rezultatele activității gîndirii. STALIN, PROBL. LINGV. 20. Materialismul, bazat pe cuceririle științei, afirmă cu tărie că gîndirea noastră nu își fabrică ea singură conținutul activității sale, ci îl deduce din lumea reală. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 107. ♦ Concepție. M. Kogălniceanu e un istoric cu gîndire înaintată pentru acea vreme. IST. R.P.R. 317. 2. Meditare, reflexie. A lăsa timp de gîndire. ▭ N-am altă mîngîiere mai vie pe pămînt Decît să-nalț la tine duioasa mea gîndire, Steluță zîmbitoare, dincolo de mormînt! ALECSANDRI, P. A. 63. ♦ Visare, reverie. Erau dulci acele ore de estaz și de gîndire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Idee, gînd. În «Răzvan» sînt gîndiri curate, spuse limpede. CARAGIALE, O. III 221. Pe stînca sfărmată mă sui, Gîndirilor aripi le pui. EMINESCU, O. IV 3. Un cuget, o gîndire, Pe toți să ne-nfrățească, Și în dreaptă mulțumire Să zicem în unire: Trăiască țeara noastră Și arta romînească. ALEXANDRESCU, M. 204.

gîndíre f. Cugetare, idee, părere: filosofiĭ aŭ gîndirĭ înalte.

gândire s. f., g.-d. art. gândirii; pl. gândiri

gândire s. f., g.-d. art. gândirii; pl. gândiri

gândire s. f., g.-d. art. gândirii; pl. gândiri

GÂNDIRE s. 1. v. cugetare. 2. (FILOZ.) conștiință, cuget, spirit, suflet, (livr.) for interior, (înv.) cunoștință, știință, (grecism înv.) sinidisis. (Noțiunea de ~.) 3. v. minte. 4. v. judecată. 5. v. chibzuire.

GÎNDIRE s. 1. cugetare, meditare, meditație, reflectare, reflecție, reflexie, (înv.) schepsis. (O ~ adîncă.) 2. (FILOZ.) conștiință, cuget, spirit, suflet, (livr.) for interior, (înv.) cunoștință, știință, (grecism înv.) sinidisis. (Noțiunea de ~.) 3. intelect, judecată, minte, rațiune, spirit. (Operă a ~.) 4. intelect, înțelegere, judecată, minte, rațiune, (fig.) cap. (Are o ~ extrem de limpede.) 5. chibzuire, deliberare, judecare, (fig.) cumpănire, drămuire. (După o îndelungată ~.)

GÎNDIRE. Subst. Gîndire, cugetare, cuget, reflecție, reflexie, judecată, meditare, meditație, filozofare; rațiune, minte, intelect, inteligență, logică, spirit, conștiință; act mintal, acțiune mintală, exercițiu mintal; efort de gîndire, excogitație (livr.); activitate intelectuală, muncă intelectuală. Gînd, idee, concepție, opinie, părere, rezon (înv.). Noțiune, concept. Judecată, raționament. Socoteală, socotire, socotință (înv. și pop.), calcul, chibzuință, chibzuială, chibzuire, judecată sănătoasă, cumpănire, cumpăt, deliberare, considerare. Imaginație, fantezie, intuiție, speculație. Cunoaștere, reflectare. Observație, contemplație, contemplare, examinare, analiză, sinteză, introspecție. Descoperire, invenție, inventare, revelație, revelare. Gînditor, filozof, înțelept, cugetător. Adj. Rațional, intelectual, logic, mintal, mental, conceptual; reflexiv, gînditor, meditativ; îngîndurat, cufundat în sine, adîncit în gînduri, absorbit (fig.), concentrat, atent, dus pe gînduri. Gîndit, cumpănit, cîntărit, socotit, chibzuit, rezonabil, cuminte. Imaginativ, intuitiv, speculativ. Înțelept, deștept. Vb. A (se) gîndi, a cugeta, a raționa, a rezbna (înv.), a medita, a reflecta, a filozofa (fam.), a judeca, a abstrage, a chibzui; a se gîndi, a se socoti, a se cugeta, a sta pe gînduri, a-l fura (pe cineva) gîndurile, a se pune pe gînduri, a se cufunda în gînduri, a cădea pe gînduri, a fi dus cu mintea, a rămîne (dus) pe gînduri, a-i fi (cuiva) gîndul la ceva, a-l frămînta (pe cineva) gîndul; a-și bate capul; a-și sfărîma capul, a-și frămînta mintea (creierii), a se bate cu mintea (cu gîndul); a concepe, a imagina, a plănui; a cîntări (fig.), a cumpăni (fig.), a rumega (fig.), a socoti, a chibzui, a analiza, a despica firul în patru; a concluziona, a conchide, a ajunge la o concluzie, a trage concluzia (concluzii); a avea o idee, a intui, a avea în minte, a-i trece prin minte, a-l bate (pe cineva) gîndul, a-l paște gîndul, a-i da (a-i trece, a-i trăsni) prin (în) gînd (prin cap); a-l duce capul la ceva, a-i umbla mintea. V. aforism, cunoaștere, filozofie, idee, imaginație, inteligență. CLASURI DE ANIMALE 120

GÂNDÍRE (< gând) s. f. 1. Proces cognitiv complex cuprinzând reflectarea subiectivă a obiectului și construcția ideatică („creștere din interior”, J. Dewey). Psihologia a demonstrat că g. este o construcție generalizată și abstractizată a realului și a posibilului. G. umană ființează și și acționează prin următoarele dimensiuni fundamentale: a) formarea și transformarea conceptelor; b) înțelegerea (surprinderea relațiilor și extragerea semnificațiilor); c) rezolvarea și descoperirea de probleme; d) operațiile gândirii (analiza și sinteza care sunt fundamentale, abstractizarea și concretizarea, generalizarea și particularizarea, analogia și disanalogia, clasificarea și diviziunea etc.). Pentru rezolvarea și descoperirea problemelor, ca și pentru formarea conceptelor și înțelegere, g. utilizează diverse strategii: a) algoritmi (reguli și metode); b) euristici (inovații, invenții și descoperiri); c) strategii mixte (euristico-algoritmice și algoritmico-euristice). J.P. Guilford a pus în evidență o g. convergentă (caracterizată prin rigoare și și algoritmizare), care s-ar afla în opoziție cu o g. divergentă (care stimulează creația). M. Bejat a demonstrat experimental posibilitatea realizării unei relații complementare între aceste două modalități. Creația nu poate fi doar opera g., este necesară interacțiunea tuturor proceselor cognitive, mai ales interacțiunea g. cu imaginația. Prin complementaritatea g. și imaginației se realizează un proces mixt care poate fi numit „imaginație conceptuală” sau „gândire imagistică”. G. poate fi concepută și ca proces decizional prin însăși desfășurările ei, pentru că a gândi înseamnă a selecta informați și strategii în vederea unei construcții; în același timp se pot identifica funcțiile de decizie ale g. în adaptarea inteligentă la mediu. Atributele principale ale g. moderne sunt: integrativitatea, complementaritatea, sinergia, constructivitatea, probabilitatea, structuralitatea, generativitatea, emergența, combinatorica, utilizarea metaforei și analogiei, transpoziția etc. 2. (În filozofia marxistă; în opoziție dialectică cu materia) Factor ideal derivat care reflectă veridic realitatea obiectivă; conștiință (1), spirit (I, 1). 3. Meditare, reflexie; reverie. ♦ Imaginație, fantezie.

GÂNDIREA, revistă literară și culturală, apărută bilunar, apoi lunar, de la 1 mai 1921 până în iun.-iul. 1944, la Cluj (director Cezar Petrescu) și București (de la 22 dec. 1922, director Nichifor Crainic). Prestigiul G. – una dintre cele mai însemnate publicații românești – a fost conferit de colaborarea marilor scriitori și gânditori ai epocii: T. Arghezi, L. Blaga, I. Minulescu, G. Topârceanu, A. Maniu, Camil Petrescu, I. Agârbiceanu, G. Mihăescu, M. Sadoveanu, M.I. Caragiale, T. Vianu, G. Călinescu, M. Eliade, O. Goga, P. Șeicare ș.a.

camera de gândire expr. (deț.) izolator.