grafie¹ sf [At: CONTEMP., S. II, 1949, nr. 164, 4/7 / Pl: ~ii / E: fr graphie] 1 Mod de redare în scris a cuvintelor Si: scriere. 2 Fel specific de a scrie al cuiva Si: scris¹. 3 Linie specifică a unui desen, care caracterizează pe autorul lui.

GRAFIE, grafii, s. f. 1. Redare în scris a cuvintelor; scriere. 2. Felul în care e scris un cuvînt sau un text; caracterul executării literelor în scris; scris. Grafia [manuscrisului] se aseamănă în mod simțitor cu grafia scrisorii de demisie a poetului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 4/7.

GRAFIE s.f. 1. Scriere (a cuvintelor). ♦ Mod de a scrie un cuvînt, un text; scris. 2. (Arte) Totalitatea trăsăturilor care caracterizează linia unui desenator. // Element secund de compunere savantă cu semnificația „scriere”, „desen”, „descriere”, „studiu”, „scris”. [Gen. -iei: / < fr. graphie, it. grafia, cf. gr. graphe – arta de a scrie].

GRAFIE¹ s. f. 1. mod de a scrie un cuvânt, un text; scriere. ◊ scris (al cuiva). 2. linia caracteristică a unui desen sau desenator. (< fr. graphie)

GRAFIE ~i f. 1) Sistem de semne grafice; scriere; scris. 2) Mod de scriere a unui cuvânt sau text. /<fr. graphie

grafie f. mod de scriere.

*grafíe f. (d. vgr. grápho, scriŭ). Cuv. care se combină cu alte cuvinte ca să arate numele unor științe, ca: geo-grafie, etnografie. (V. logie). Scriere, alfabet.

grafie s. f., art. grafia, g.-d. art. grafiei; pl. grafii, art. grafiile (desp. -fi-i-)

grafie s. f., art. grafia, g.-d. art. grafiei; pl. grafii, art. grafiile

grafie s. f., art. grafia, g.-d. art. grafiei; pl. grafii, art. grafiile

GRAFIE s. v. scris.

GRAFIE s. scriere, scris, (rar) scriitură. (I-a recunoscut ~.)

GRAFIE s. f. (< fr. graphie, it. grafia, cf. gr. graphe „arta de a scrie”): scriere sau scris; felul în care este scris un cuvânt sau un text. ◊ ~ dublă: notare diferită a aceluiași fonem în aceeași epocă (în același text sau în texte diferite), datorită unor cauze diverse. Astfel, în textele vechi românești existau multe g. duble fie din cauza contradicției dintre tradiția grafică și evoluția limbii (g. den și din), fie datorită caracterului complex al unui sunet greu de notat (g. bunră și bură din textele rotacizante), fie coexistenței a două sunete în graiul aceleiași persoane, fie influenței exercitate de g. unor cuvinte slave asemănătoare, fie copiștilor, în vorbirea cărora existau fonetisme deosebite de cele din original etc. ◊ ~ hipercorectă: g. greșită, pe baza unei pronunțări greșite a unui cuvânt, produsă din teama de a nu greși, ca de exemplu piftea, în loc de chiftea; poplen, în loc de poplin etc.