grai sn [At: COD. VOR. 144/8 / V: ~ure / Pl: ~uri / E: drr grăi] 1 (Înv) Cuvânt. 2 (Înv) Vorbire. 3 (Înv; îs) ~ deschis Elocvență. 4 (Înv) Cuvântare. 5 (Înv; lpl) Tratative. 6 (Grm; iuz) Verb. 7 Glas. 8 (Îlav) Într-un ~ Toți deodată. 9-10 (Pfm; îe) A prinde ~ A începe (sau a se hotărî) să vorbească. 11 (Pfm; îe) A-i pieri (sau a-și pierde) ~ A amuți de frică, emoție etc. 12 (Îae) A nu mai avea ce să spună. 13 Facultatea de a vorbi. 14 (Îlav) Prin viu ~ Oral. 15 Limbă. 16 (Lin) Dialect. 17 (Lin) Unitate lingvistică subordonată dialectului, caracteristică unei regiuni restrânse. 18 Fel de a vorbi. 19 (Rar) Accent.

GRAI, graiuri, s. n. 1. Glas, voce. Un pui de mierlă... cu grai de aur. MACEDONSKI, O. III 6. Ar fi rupt-o d-a fuga; dară graiul ei cel dulce și viersul cu lipici ce avea, îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. San Marc sinistru miezul nopții bate. Cu glas adînc, cu graiul de Sibile. EMINESCU, O. I 202. ◊ Loc. adv. Într-un grai = într-un glas. Răspunseră toți într-un grai că copilul are să ajungă o dată, o dată, omul cel mai bogat din lume. ISPIRESCU, U. 102. ◊ Expr. A prinde (sau a da) grai = a începe să vorbească; a prinde (sau a da) glas. Dă grai de-acum, durerea mea superbă, Fîntînilor de cîntece Închise ca-ntr-un miez de munte În sufletu-mi adînc. BENIUC, V. 63. Oh! lucrurile cum vorbesc Și-n pace nu vor să te lase: Bronz, catifea, lemn sau mătase, Prind grai aproape omenesc. MACEDONSKI, O. I 179. A-i pieri (sau a-și pierde) graiul = a-i pieri, a-și pierde glasul. 2. Facultatea de a vorbi; limbaj. Graiul omenesc. Originea graiului. ◊ Loc. adv. Prin grai = cu vorba. Prin faptă și prin grai acest bărbat s-a găsit totdeauna în frunte cînd a fost vorba de vro îmbunătățire obștească. NEGRUZZI, S. I. 313. Prin viu grai = oral. Fruntașii întrecerilor trebuie larg popularizați prin presa zilnică, presa de perete și prin viu grai. REZ. HOT. I 55. 3. Limbă. Cărți și reviste din toate timpurile și în toate graiurile pămîntului. STANCU, U.R.S.S. 28. Un glas de femeie rosti deasupra capului ceva, într-un grai necunoscut. C. PETRESCU, S. 40. Prin vremuri poate mai aspre decît cele de acum, văd că ne-am păstrat graiul. REBREANU, R. I 83. ♦ Fel de a vorbi. Grai ales și lin ca apa. COȘBUC, P. I 94. Trandafir verde frumos, Bădișor la grai duios, Eu din fire mi te-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. Eu să-ți dau baltagul, eu? Vin de-l ia tu, fătul meu, De ți-e sufletu-ndrăzneț Cît ți-e graiul de sumeț! ALECSANDRI, P. P. 99. 4. (Adesea determinat prin «popular» sau «regional») Unitate lingvistică subordonată dialectului și caracteristică pentru o regiune de obicei mai puțin întinsă. Geografia lingvistică e o metodă de cercetare a graiurilor. Graiul din Vîlcea. Graiul din Bihor. ▭ Cînd dialectele locale și graiurile se contopesc în sînul limbii naționale, trebuie să se piardă și pronunțarea regională. GRAUR, F. L. 163. 5. Vorbă, cuvînt. Îi luau vorba din gură și-l cam dedeau în tărbăceală cu graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Nu scoase grai din gură de frică să n-o închiză în casă. POPESCU, B. III 46.

GRAI ~iuri n. 1) Facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; glas. * A-i pieri (sau a-și pierde) ~iul a) a nu mai vorbi; a amuți; b) a nu mai avea ce spune. 2) Sistem de comunicare între oameni, cu ajutorul limbii; limbaj; vorbire. * Prin viu ~ în mod oral. 3) Mod de exprimare; vorbire; limbă. ~ ales. 4) Unitate lingvistică subordonată dialectului. /Din a grăi

graĭ n., pl. urĭ (vsl. bg. graĭ, cîntec, melodie, rus. graĭ, cîrîĭală, sîrb. graĭa, vorbă, cîrîire). Vorbire, limbă, vorbă: un graĭ plin de dulceață, graĭu oamenilor, al păsărilor. Rostire, pronunțare: pin graĭ și pin scris. Jargon, dialect: graĭu hoților, graĭ de la vale.

graiure sn vz grai

graiu n. 1. rostire, glas: din viul graiu; 2. mod de vorbire: graiu plin de dulceață; 3. vorbire proprie unei provincii: graiul oltean, graiul bănățean; 4. vorbire proprie unei clase sociale: graiul popular, literar. [Slav. GRAĬ, croncănit (serb. GRAIA, croncănit și vorbă)].

grai s. n., pl. graiuri

grai s. n., pl. graiuri

grai s. n., pl. graiuri

grai, pl. graiuri

graiu, -iuri.

GRAI s. v. cuvânt, termen, vorbă.

GRAI s. 1. v. glas. 2. v. limbaj. 3. (LINGV.) (livr.) idiom, (impr.) dialect. (Un ~ regional.)

GRAI s. 1. cuvînt, glas, gură, voce, (livr.) verb, (pop.) limbă, (reg.) boace, (înv.) rost. (Nu i-am auzit încă ~.) 2. limbaj. (Omul e înzestrat cu ~.) 3. (LINGV.) (livr.) idiom, (impr.) dialect. (Un ~ regional.)

grai s. v. CUVÎNT. TERMEN. VORBĂ.

grai, graiuri, s.n. – 1. Glas, voce. 2. Vorbă, cuvânt: „Soru-sa din grai grăie” (Bilțiu, 1990: 33). În expr. a lua în grai = a bârfi: „Nu vini pă strat de ai, / Te-or lua oamenii-n grai” (Bilțiu, 1996: 326). – Der. regr. din grăi (DER, DEX, MDA).

grai, graiuri, s.n. – 1. Glas, voce. 2. Vorbă, cuvânt: „Soru-sa din grai grăie” (Bilțiu 1990: 33). În expr. a lua în grai = a bârfi: „Nu vini pă strat de ai, / Te-or lua oamenii-n grai” (Bilțiu 1996: 326). – Der. regr. din grăi (< bg. graja, srb. grájati).

GRAI s. n. (< grăi, prin derivare regresivă): 1. glas, voce. 2. limbaj. 3. unitate lingvistică subordonată dialectului, caracteristică pentru o regiune mai puțin întinsă, cu particularități proprii (mai ales fonetice și lexicale): g. din Țara Oașului, g. din ținutul Pădurenilor, g. de pe Valea Trotușului, g. din Oltenia sudică etc.; varietate geografică (teritorială) a unei limbi, inferioară subdialectului și dialectului (căruia-i este subordonată) și opusă altor graiuri printr-o serie de particularități: g. unei localități, g. unui grup de localități, g. unei anumite părți dintr-o regiune (g. din Bucovina, g. din Vrancea, g. din Ialomița, g. din nord-vestul Olteniei etc.). G. locale sunt subcoduri (subsisteme) constituite pe aria orizontală a limbii. Orice g. dispune de un sistem lingvistic coerent cu norme proprii care asigură comunicarea eficace în cadrul comunității sociale (rurale, de obicei). Termenul g. are accepțiuni variate: desemnează vorbirea unui singur individ (idiolect) sau mijlocul de comunicare lingvistică folosit într-o familie, într-o localitate sau într-o regiune. Definirea și delimitarea g. este adeseori o problemă dificilă, datorită intervenției criteriilor extralingvistice alături de cele lingvistice. G. este obiectul unui travaliu necontenit, al unei acțiuni de ameliorare și de retuș, de rafinare, consecință a tendinței de perfecționare prin raportare la un model superior (în general, limba literară). Trebuie spus că pentru româna actuală părerile în privința g. sunt împărțite: unii lingviști consideră g. unitățile care pentru alții sunt dialecte (muntean, moldovean, crișean, bănățean), în timp ce alți lingviști consideră g. unitățile care pentru ceilalți sunt subdialecte (oltean, ialomițean, vrâncean, putnean, oșan etc.) (v. și dialect, subdialect). ◊ ~ rotacizant: g. care prezintă fenomenul rotacismului, adică transformarea lui n intervocalic în r în elementele de origine latină, ca în exemplul pâre (= pâne). v. și rotacism. (Pentru terminologia folosită în studiul limbii române, al (sub)dialectelor și al graiurilor sale amintim lucrarea „Introducere în studiul graiurilor românești”, București, 1977, de Valeriu Rusu).