greși^[1] [At: COD. VOR. 66/10 / Pzi: ~șesc / E: vsl грєщити] 1 vt A comite o greșeală. 2 vr (Pex ) A se înșela. 3 vt A nu nimeri ținta, obiectivul ochit Si: a da greș. 4 vt A face ceva rău. 5 vt A pune la loc greșit. 6 A lua un lucru drept altul Si: a confunda, a încurca. 7 vi (Îlv) A ~ drumul sau calea A se rătăci. 8 vi A se face vinovat de ceva față de cineva. 9 vi A face cuiva un rău, un neajuns. 10 vi A păcătui. 11 vr (Reg; d. fecioare sau, rar, femei) A avea raporturi sexuale în afara căsătoriei (și a rămâne însărcinată). corectat(ă)

GREȘI, greșesc, vb. IV. 1. Intranz. A face o greșeală, a comite o eroare; p. ext. a se înșela (din nepricepere sau fără voie). Ascultă-mă și de astă dată și nu vei greși. ISPIRESCU, L. 21. Văd și eu că am greșit, de-am ponegrit-o așa de tare. CREANGĂ, P. 134. Cine-ntreabă nu greșește. ♦ A nu nimeri ținta, a da greș. Potira-l urmărea, Potiră arnăuțească Cu iarbă vînătorească, Unde-a da, să nu greșească! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Tranz. A greșit ținta. ♦ Refl. (Popular) A face ce n-ar fi vrut să facă (din nebăgare de seamă, cedînd unei impulsii momentane). Fata cea mică se greși într-o zi și spuse surorilor cum argatul care le da flori se roșește ca o sfeclă cînd vine înaintea lor, și cum este de curățel. ISPIRESCU, L. 234. S-o fiarbă tare cu luare-aminte ca nu cumva să deie-n foc sau să se greșească ca să guste să vadă cum îi borșul. SBIERA, P. 119. 2. Tranz. A face rău, a executa greșit (ceva), a nu izbuti să facă bine (ceva). A greșit socotelile. Croitorul mi-a greșit haina. ▭ Ioana le recita fără să greșească nici o vorbă. La TDRG. ♦ A lua un lucru drept altul; a încurca. A greși adresa. ▭ A greșit răvașile; în loc să dea pe cel verde Zoei, i-a dat pe cel roz. NEGRUZZI, S. I 24. ♦ (Complementul este «drumul», «calea») A rătăci drumul, a apuca alt drum decît cel bun. Mă opresc, căci mi se pare că iar am greșit calea. ODOBESCU, S. III 60. Iovan Iorgovan... Nainte mergea, De Cerna-și uita, Drumul că greșea Și se rătăcea. TEODORESCU, P. P. 418. 3. Tranz. A se face vinovat cu ceva față de cineva, a face cuiva un rău. Vai de mine... Dar ce v-am greșit eu, oameni buni? ALECSANDRI, T. I 400. Spune-mi ce ți-am greșit eu, De mă muncești așa rău? CONACHI, P. 205. Mă urăști fără vină, Că nimic nu ți-am greșit. HODOȘ, P. P. 97. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») Dacă greșesc cu ceva și am făcut rău, pe mine pedepsește-mă. DUMITRIU, N. 121. Aș vrea... să-i întreb ce au cu mine, cu ce le-am greșit? La TDRG. ♦ (În vorbirea celor credincioși; întrebuințat absolut sau determinat prin «înaintea lui dumnezeu») A păcătui. Nu știu ce să mai zic și despre dumnezeu, ca să nu greșesc. Pesemne c-a ajuns și el în mintea copiilor. CREANGĂ, P. 317. Nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc înaintea lui dumnezeu. id. ib. 234.

A GREȘI ~esc 1. intranz. 1) A face o greșeală; a încălca anumite norme, principii. 2) A comite un păcat; a păcătui. 2. tranz. 1) A face să conțină o greșeală (sau mai multe). ~ problema. 2) (adrese, drumuri etc.) A lua drept altul. /<sl. grĕšiti

greșì v. 1. a nu nemeri: a greșit adresa; 2. a păcătui: nu mai greșiți! 3. a se înșela (în vorbă sau în calcul). [Slav. GRĬEȘITI, a rătăci; a păcătui].

greșésc v. tr. (vsl. grĕšiti, d. grĕhŭ, păcat, crimă; sîrb. grešiti, bg. grĕšy, rus. grĕšitĭ). Păcătuĭesc, calc o lege, o regulă: a greși contra religiuniĭ, contra legiĭ civile, contra regulelor arteĭ, contra bunuluĭ simț. Mă înșel în calcul, în mers, în vorbă: a greși un calcul, un drum, o frază, o mișcare.

greși (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. greșesc, 3 sg. greșește, imperf. 1 greșeam; conj. prez. 1 sg. să greșesc, 3 să greșească

greși (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. greșesc, imperf. 3 sg. greșea; conj. prez. 3 să greșească

greși vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. greșesc, imperf. 3 sg. greșea; conj. prez. 3 sg. și pl. greșească

greși (conj. greșească)

GREȘI vb. 1. v. păcătui. 2. v. înșela. 3. v. rătăci. 4. v. confunda.

GREȘI vb. 1. a păcătui, (înv. și reg.) a scăpăta, a (se) sminti, (înv.) a se săblăzni, (înv. fig.) a se luneca. (Am ~ grav față de tine.) 2. a se înșela. (A ~ în privința lui.) 3. a rătăci, (înv.) a sminti. (A ~ drumul.) 4. a confunda, a încurca. (A ~ ușile.)

greși (greșesc, greșit), vb. – 1. A păcătui. – 2. A face rău, a face o faptă rea, a vătăma. – 3. Despre femei, a cădea în păcat. – 4. A se înșela, a greși. – Var. (înv.) agreși. Mr. agîrșescu, megl. grișos. Sl. grĕšiti (Miklosich, Lexicon, 147; Cihac, II, 128; DAR), cf. bg. grešŭ, sb. grešiti, rus. grešiti. – Der. greș, s. n. (greșeală; păcat; înșelare, abatere; brazdă greșită; aguridă), din sb. greš (Bogrea, Dacor., IV, 822; din sl. grĕchŭ „păcat”, după Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 147 și Cihac, II, 128; postverbal de la greși, după întrebuințare reprezintă un cuvînt diferit, provenind din lat. *agretius); greșeală, s. f. (faptă care constituie o abatere de la adevăr; păcat; înșelare; defect), cu suf. -eală; greșitor, s. m. (înv., delicvent); negreșit, adv. (cu siguranță, fără îndoială); preagreși, vb. (înv., a păcătui), pe baza sl. prĕgrĕšiti.

ERRARE HUMANUM EST (lat.) a greși e omenește – Proverb latin pus în circulație de Cicero, în „Philippica”, 12, 2 sub forma: „Cuiusvis hominis est errare, nullius nisi insipientis in errare perseverare” („Orice om poate greși, numai prostul stăruie în greșeală”).

Errare humanum est (lat. „A greși e omenește'”) – adesea cu completarea: perseverare diabolicum (a persevera în greșeală e diabolic). – Adagiu foarte vechi căci îl găsim sub diverse forme și la tragicii greci (de exemplu în Antigona lui Sofocle). E de obicei invocat ca scuză, sau pentru a explica o greșeală, o neglijență etc. Dictonul latin, atît de des întrebuințat, își trage originea din lucrarea retorului Seneca, intitulată Controversiae (IV, 3), unde se găsesc vorbele: „humanum est errare”. Mai înainte, Cicero, vestitul orator roman, în a 12-a Philippică împotriva lui Antoniu (paragr. Il), formulase aceeași idee, dar cu alte cuvinte: „Cuiusvis hominis est errare” (oricărui om i se întîmplă să greșească) și mai departe: „Nullius, nisi insipientis, in errare perseverare” (dar numai nebunul perseverează în greșeală). În romanul Pe muche de cuțit de M. Beniuc, găsim: "Nu era de acord cu dictonul latinesc: Errare humanum est și spunea că omul poate și trebuie să nu greșească... (pag. 499). LIT.

Peccare licet nemini (lat. „Nimănui nu-i îngăduit să greșească”) – Cicero, Paradoxa (III, 1) – În nici un mod, indiferent de situație, rang, poziție socială, n-ai voie să greșești. Greșeala nu-i permisă nici celor de bună-credință – adică celor care n-au știut că săvîrșesc o faptă pedepsită de lege sau de morală. Vezi: „Errare humanum est” și „To err is human”. LIT.

To err is human, to forgive divine (engl. „A greși e omenesc, a ierta e dumnezeiesc”. – Alex, Pope, Eseu despre critică (III, 325). E o replică dată dictonului latin Errare humanum est (vezi). Dictonul spune în continuare că a persevera în greșeală e diabolic. Poetul englez Pope, influențat de doctrina optimistă a lui Leibnitz, susține că a ierta greșelile e o faptă dumnezeiască. Voltaire, în Discurs despre om (II), face și el o recomandare apropiată ca idee: Aime la vérité, mais pardonne à l’erreur. (Iubește adevărul, dar iartă greșeala). LIT.