huci² sn [At: (a. 1812) URICARIUL XIV, 231 / V: hâci, hugi / Pl: ~uri / E: ucr хушка] (Reg) 1 Pădurice apărută din rădăcinile unei păduri tăiate. 2 Huceag. 3 Desiș de tufișuri. 4 (Îe) A umbla ~-marginea A umbla fără rost, fără țintă Si: (reg) a umbla hușmargina.

HUCI², huciuri, s. n. (Regional) Huceag. În cealaltă parte a tîrgului, spre miazănoapte, înverzeau grădinile de la Folticenii-Vechi, spre Oprișeni și huciul lui Cocîrță. SADOVEANU, N. F. 117. Au sărit un iepure sălbatic de subt un huci. SBIERA, P. 145. Porniră peste dealuri și prin huciuri, stuhării, Înșirați tot cîrduri-cîrduri. CONTEMPORANUL, I 685. ◊ (Popular) Mama huciului = mama pădurii. Mama huciului știe ce-i asta. CAMILAR, N. II 427. ◊ Expr. A umbla huci-marginea = a umbla fără rost, a hoinări, a vagabonda. Și așa, de unde pană atunci mă duceam cu drag la școală, am început a umbla huci-marginea; o zi mă duceam, două nu, dar tot deprinsesem a ceti oleacă. CREANGĂ, P. 2. – Pl. și: (s. m.) huci (COȘBUC, P. II 168).

1) hucĭ n., pl. urĭ, și huceág n., pl. urĭ și ege (rudă cu rut. hušca, ceh. húšč, desime, rut. huščak, desiș, d. vsl. gonstŭ, des. V. huște). Est. Desiș de copăceĭ și plante agățătoare, tîhlăriș. Hucĭ-margina, V. margine. – În sud hugeac (Gr. N. 434) și hugĭ (rev. I. Crg. 7, 154), în Munt. vest higĭ (Od. Psevd. 99); la Cant. hincĭ și hingĭ. V. hățiș.

hâci³ sn vz huci²

hângi sn vz huci

hici² sn vz huci

hinci sn vz huci

hugi² sn vz huci²

huciu n. Mold. pădure măruntă și deasă. [Și hugiu, higiu, de origină necunoscută].

hincĭ, V. huceag.

hugeác și hugĭ, V. huceag.

huci (reg.) s. n., pl. huciuri

huci (reg.) s. n., pl. huciuri

huci s. n., pl. huciuri

huci

HUCI s. v. crâng, darac, dărăcitor, desiș, hățiș, scărmănătoare, stufăriș, tufăriș, tufiș.

huci s. v. CRÎNG. DARAC. DĂRĂCITOR. DESIȘ. HĂȚIȘ. SCĂRMĂNĂTOARE. STUFĂRIȘ. TUFĂRIȘ. TUFIȘ.

huci (huciuri), s. n. – Pădure mică, crîng. – Var. hîci, hîngî, higi, hugi. Sl., cf. rut. hušča „desiș”, ceh. hustý, sb., cr. gušta „tufiș” (Cihac, II, 134; DAR; Scriban). – Der. hugeac, s. n. (crîng), din rut. huščak „bălării, hățiș” (DAR); hăciugă, s. f. (desiș de pădure), cf. rut. hadžuga (Candrea); hălăciugă, s. f. (bălării, tufișuri), cu l expresiv. Din același etimon, rut. hušča „desiș” provine „huște” (var. huști, hoște, hoce), s. f. pl. (resturi de tărîțe, după prepararea borșului); iar de la această ultimă var. s-a refăcut un nou sing., huc, s. n. (Trans., Mold., resturi, reziduuri, gunoi), cf. hucărie, s. f. (bucățele, obiecte mărunțite). Cf. Drăganu, Dacor., III, 705.

huci, huciuri, s.n. – Pădure mică, deasă; crâng; ters, corci. „Tufiș ori crâng odrăslit din rădăcinile rămase în pământ, în urma tăierii unei păduri” (Țiplea, 1906): „Cine despărță doi dulci, / Ducă-i cordii carnea-n huci” (Calendar, 1980: 73). ♦ (onom.) Huci, Huciu, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Huci, poreclă în loc. Moisei (Coman, 2004). – Din ucr. hušca „desiș” (Scriban; Cihac, DA cf. DER; DEX, MDA).

huci, huciuri, s.n. – Pădure mică, deasă; crâng; ters, corci. „Tufiș ori crâng odrăslit din rădăcinile rămase în pământ, în urma tăierii unei păduri” (Țiplea 1906): „Cine despărță doi dulci, / Ducă-i cordii carnea-n huci” (Calendar 1980: 73). Huci, poreclă în loc. Moisei (Coman 2004). – Din ucr. hušča „desiș” (Cihac, DA cf. DER).