huruitură sf [At: DELAVRANCEA, S. 168 / V: ur~ / P: ~ru-i~ / Pl: ~ri / E: hurui¹ + -tură] 1-5 Huruire (1-5). 6 Dărâmare.

HURUITURĂ 👉 HURUIT.

HURUITURĂ, huruituri, s. f. Zgomot produs de ceva care huruie. Se auziră de dincolo de ulucile care mai rămăseseră în picioare strigăte și huruituri de trăsură. CAMIL PETRESCU, O. II 695. (În forma uruitură) Un fulger cît un balaur se zvîrcoli în sînul norilor... ș-o uruitură se prelungi în depărtare. DELAVRANCEA, S. 168. – Pronunțat: -ru-i-. – Variantă: uruitură s. f.

uruitură sf vz huruitură

HURUIT¹, URUIT¹ sbst., HURUITURĂ, URUITURĂ (pl. -turi) sf. Sgomotul făcut de roțile trăsurilor pe caldarîm, de ale vagoanelor pe șine, sau de pietrele ce se rostogolesc lovindu-se unele de altele: huruitul roatelor ... răsună clar și prelung (IRG.); s’a auzit uruitul și fluieratul unui tren (BR.-VN.); nu se mai auzea uruitul trăsurilor pe bolovanii uliței (GRL.); se aud huruituri de roate (LUNG.); uruitura și gălăgia speriau păsările crîngurile (DLVR.) [(h)urui¹].

huruitură (rar) (desp. -ru-i-) s. f., g.-d. art. huruiturii; pl. huruituri

huruitură (rar) (-ru-i-) s. f., g.-d. art. huruiturii; pl. huruituri

huruitură s. f. (sil. -ru-i-), g.-d. art. huruiturii; pl. huruituri

HURUITURĂ s. duduit, duduitură, durăit, durăitură, duruit, huruială, huruit, (reg.) durăt, hurduitură, (Mold.) durduit. (~ unui vehicul pe o stradă pietruită.)

HURUITURĂ s. duduit, duduitură, durăit, durăitură, duruit, huruială, huruit, (reg.) durăt, hurduitură, (Mold.) durduit. (~ unui vehicul pe o stradă pietruită.)