IEPUȘOARĂ s. f. v. iepșoară.

iepușoară sf [At: ȘEZ. III, 37 / V: iepș~ / Pl: ~re / E: iapă + -ușoară] 1-2 (Șhp) Iapă (1) (mică) Si: iepuță (1-2). 3 Iapă slabă.

IEPUȘOARĂ, iepușoare, s. f. Diminutiv al lui iapă. [Var.: iepșoară s. f.] – Iapă + suf. -ușoară.

IEPUȘOARĂ, iepușoare, s. f. Diminutiv al lui iapă. Într-un mers obișnuit, iepușoara de rechiziție pe care călărea ar fi părut o mîrțoagă în toată regula. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. A întîrziat mult în ușa grajdului, privindu-și iepușoara. CAMILAR, N. I 22. Gata!... numai s-adăp iepușoarele iestea. CREANGĂ, P. 113. – Variantă: iepșoară (CAMILAR, N. II 111) s. f.

ĭepușoáră f., pl. e. Dim. d. ĭapă.

IEPȘOARĂ, iepșoare, s. f. (Pop.) Diminutiv al lui iapă. [Var.: iepușoară s. f.] – Iapă + suf. -șoară.

iepșoară sf vz iepușoară

iepușoară v. iepșoară

iepușoară s. f. (sil. ie-), g.-d. art. iepușoarei; pl. iepușoare

!iepșoară (pop.) s. f., g.-d. art. iepșoarei; pl. iepșoare

!iepșoară/iepușoară (pop.) s. f., g.-d. art. iepșoarei/iepușoarei; pl. iepșoare/iepușoare