instruire sf [At: ODOBESCU, S. II, 201 / Pl: ~ri / E: instrui] 1 Pregătire într-un domeniu. 2 Dezvoltare a unei culturi generale. 3 Pregătire a ostașilor în vederea însușirii teoriei și practicii militare. 4 (Jur) Anchetare a unui caz, culegând probe, mărturii etc.

INSTRUIRE, instruiri, s. f. Acțiunea de a (se) instrui. 1. Învățare. Instruirea cadrelor. ▭ Partidul și statul nostru democrat-popular acordă o deosebită însemnătate învățămîntului public, operei de instruire și educare multilaterală a tinerei generații. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2757. 2. Instrucție (2). 3. (Jur.) Cercetare de către o instanță specială a dovezilor, a mărturiilor în vederea deschiderii unui proces cu caracter penal; instrucție (3).

INSTRUIRE s.f. Acțiunea de a (se) instrui și rezultatul ei. [Pron. -stru-i-. / < instrui].

INSTRUIRE ~i f. Proces de predare a cunoștințelor și deprinderilor într-o instituție de învățământ; instrucție. /v. a (se) instrui

instruire s. f., g.-d. art. instruirii; pl. instruiri

instruire s. f., g.-d. art. instruirii; pl. instruiri

instruire s. f., g.-d. art. instruirii; pl. instruiri

INSTRUIRE s. 1. cultivare, învățare. (~ elevilor.) 2. v. culturalizare. 3. inițiere, învățare. (~ cuiva într-o disciplină.) 4. v. pregătire. 5. v. anchetă.

INSTRUIRE s. 1. cultivare, învățare. (~ elevilor.) 2. culturalizare. (~ maselor.) 3. inițiere, învățare. (~ cuiva într-o disciplină.) 4. îndrumare, pregătire. (~ cuiva pentru viața de gospodină.) 5. (JUR.) anchetare, anchetă, cercetare, (înv.) sprafcă, (rusism înv.) comandirovcă. (~ unui caz penal.)