INTERMEZZO, intermezzouri, s. n. 1. Divertisment muzical care se intercalează într-o reprezentație teatrală. 2. Episod orchestral independent într-o operă. 3. Mică piesă instrumentală de formă liberă. [Pr.: -mețo] – Cuv. it.

intermezzo sn [At: DA / P: ~mețo / Pl: (rar) ~uri / E: it intermezzo] 1 Antract. 2 Divertisment muzical intercalat într-o reprezentație muzicală. 3 Episod orchestral independent într-o operă. 4 Piesă instrumentală scurtă de formă liberă.

INTERMEZZO, intermezzi, s. n. 1. Divertisment muzical care se intercalează într-o reprezentație teatrală. 2. Episod orchestral independent într-o operă. 3. Mică piesă instrumentală de formă liberă. [Pr.: -me-țo] – Cuv. it.^[1]

INTERMEZZO s. n. Piesă orchestrală care se execută între actele unei opere sau ale unei piese de teatru. Intermezzo din «Cavaleria Rusticană».

INTERMEZZO s.n. 1. Pauză, antract. 2. Divertisment muzical între două acte ale unei piese de teatru. ♦ Mică piesă instrumentală de formă liberă. [Pron. -mețo. / < it. intermezzo].

INTERMEZZO ME-ȚO/ s. n. 1. interludiu cu caracter comic între două acte ale unei reprezentații teatrale. 2. episod orchestral într-o operă. ◊ mică piesă instrumentală autonomă, de formă liberă. (< it. intermezzo)

INTERMEZZO [pr.: intermețo] n. 1) Divertisment muzical executat între actele unui spectacol. 2) Piesă instrumentală mică, de formă liberă. /Cuv. it.

intermezzo (it.) [zz pron. rom. ț] s. n., pl. intermezzouri

intermezzo (it.) [zz pron. ț] s. n., art. intermezzoul; pl. intermezzouri

intermezzo s. n. [zz pron. ț], pl. intermezzi (4 sil.)

intermezzo s. n. [zz pron. ț ], pl. intermezzi

intermezzo invar.

intermezzo (cuv. it [intermetso]; fr. intermède) 1. Scurtă operă* comică, de obicei în două părți, care se cânta pe rând între actele unei opere seria (sec. 17), fără a avea nici o legătură cu acțiunea, pentru a crea un contrast, o destindere a atmosferei. La început în i. nu cântau decât o soprană (1) și un bas (1) buffo (către jumătatea sec. 18 se va ajunge la 5-6 persoane), întruchipând ca în commedia dell’arte, tipuri fixe. I. se bucurau de mare succes, având aerul unor farse (2) populare, fără pretenții; puteau fi puse și la sfârșitul actelor sau transferate cu titlu schimbat dintr-o operă în alta. Către mijlocul sec. 18, i. devine un gen autonom, dând naștere operei* bufe it. și operei comice fr. Compozitorii napolitani (Alessandro Scarlatti, Leonardo Leo) au excelat în crearea de i. în prima jumătate a sec. 18. Capodoperă a rămas însă La serva padrona de Pergolesi. 2. Începând cu sec. 19, termenul se aplică unor scene de operă sau de balet*, care, fără a strica unitatea lucrării, suspendă sau încetinesc acțiunea (ex. celebrul i. din opera Cavalleria rusticana de Mascagni). Sin.: interludiu (1). 3. Titlul unor scurte piese instr. cu formă liberă, introdus de compozitorii romantici (Schumann, Brahms au fost printre primii care l-au folosit). Poate interveni și ca denumire a unor părți de ciclu (I, 2) în simfonie*, concert (2), sonate*, suită (1, 2) (ex. Enescu, I. din Suita nr. I pentru orch.)