istețime sf [At: MINEIUL (1776) 125 2/2 / Pl: ~mi / E: isteț + -ime] 1 Agerime a minții Si: istețeală (1), isteție (1). 2 (Înv) Îndrăzneală. 3 (Înv) Vioiciune.

ISTEȚIME, istețimi, s. f. Agerime (de minte), pricepere, iscusință. Era, prin istețimea lui firească, cu mult deasupra conșcolarilor. GALACTION, O. I 114. O lingură de istețime face uneori mai mult decît un car de putere. REBREANU, I. 25. Văzurăm oameni mari cu istețime, Filozofi, poeți și ritori înțelepți cu adîncime. CONACHI, P. 304.

ISTEȚIME ~i f. Calitatea de a fi isteț; agerime a minții. [G.-D. istețimii] /isteț + suf. ~ime

istețime f. fineță, ingeniozitate.

istețíme f. (d. isteț). Deșteptăcĭune, pricepere. – Vechĭ și isteție și istecĭúne.

istețime s. f., g.-d. art. istețimii; pl. istețimi

istețime s. f., g.-d. art. istețimii; pl. istețimi

istețime s. f., g.-d. art. istețimii; pl. istețimi

ISTEȚIME s. 1. v. îndemânare. 2. v. inteligență.

ISTEȚIME s. 1. abilitate, destoinicie,dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, isteție, îndemînare, pricepere, știință, talent, ușurință, (pop.) meșteșug, meșteșugire, (înv. și reg.) meșterie, (reg.) apucătură, pricepuție, (înv.) iscusire, marafet, practică. (Demonstra o mare ~ în mînuirea...) 2. agerime, deșteptăciune, dibăcie, inteligență, iscusință, îndemînare, pricepere. (~ cuiva intr-o imprejurare dată.)