ISTEȚIE, isteții, s. f. (Înv.) Istețime. – Isteț + suf. -ie.

isteție sf [At: MINEIUL (1776) 34 2/2 / Pl: ~ii / E: isteț + -ie] (Înv) 1 Istețime. (1). 2 Îndrăzneală. 3 Vioiciune.

ISTEȚIE, isteții, s. f. Istețime. – Isteț + suf. -le.

ISTEȚIE, isteții, s. f. Istețime. Se vede că isteția scriitorașului ajunsese la cunoștința boierului Balș. CĂLINESCU, E. 12. Pentru frumusețele și istețiile lor și-au căzut drag unul altuia. SBIERA, P. 23. Clit are isteție și vorbele-și măsoară. NEGRUZZI, S. II 195.

istețíme f. (d. isteț). Deșteptăcĭune, pricepere. – Vechĭ și isteție și istecĭúne.

isteție (înv.) s. f., art. isteția, g.-d. art. isteției; pl. isteții, art. istețiile (desp. -ți-i-)

isteție (înv.) s. f., art. isteția, g.-d. art. isteției; pl. isteții, art. istețiile

isteție s. f., art. isteția, g.-d. art. isteției; pl. isteții, art. istețiile

ISTEȚIE s. v. îndemânare.

ISTEȚIE s. abilitate, destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, istețime, îndemînare, pricepere, știință, talent, ușurință, (pop.) meșteșug, meșteșugire, (înv. și reg.) meșterie, (reg.) apucătură, pricepuție, (înv.) iscusire, marafet, practică. (Demonstra o mare ~ în mînuirea...)