lela av [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 89 / V: (pcf lele) ~lea / E: ucr леля „încet”, „agale”] 1 (Reg; îe) A umbla (a bate, de-a) ~ A bate drumurile fără rost Si: a hoinări. 2 (Îae) A vagabonda. 3 (Îe) A purta pe cineva ~ A face pe cineva să umble fără rost. 4 (Îe) A fi un bate-~ A fi un om de nimic.

LELA adv. (Regional; în expr.) A umbla (sau, rar, a bate) lela = a umbla hoinar, fără nici un rost, a pierde vremea pe drumuri; a bate drumurile, a hoinări. Pînă acuși unde bătuși lela, de nu-i căutași? RETEGANUL, P. I 38. El de mic îmbla numai lela încolo și-ncoace. SBIERA, P. 1. Bine-ți șede, coșcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri. CREANGĂ, A. 69.

LELA adv.: A umbla ~ a fi hoinar; a merge din loc în loc fără a urmări un scop precis; a hoinări; a vagabonda. /cf. lele

lela adv. numai în locuțiunea moldovenească a umbla lela, a vagabonda, a bate podurile: să umbli lela pe drumuri CR. [V. trela-lela].

léla adv. (cp. cu halela, haleura și cu sîrb. lola, haĭmana, lolati se, a hoĭnări). Fam. A umbla lela, a umbla haĭmana.

lelea¹ av vz lela

lélea f. fără pl., voc. lele și leleo (ea și eo dift. Cuv. imit. d. vsl. lelĭa, mătușă, sîrb. ljelna, soră maĭ mare, bg. lélĕa, lelka, mătușă, lélĕak, lelin, unchĭ, rut. lelíka, mătușă, rus. lëlĕa, naș, pol. lala, lalka, păpușă; ngr. lalá, bunică. V. leĭca). Epitet respectuos care se adresează în popor uneĭ surorĭ saŭ uneĭ femeĭ ceva maĭ marĭ de cît tine, dar nu încă bătrînă (c’atuncĭ i se zice mătușă). Epitet de chemare uneĭ țărance tinere măritate: cu cît vinzĭ morcoviĭ, lele? Fecĭor de lele, copil natural, bastard, (fig.) ștrengar. În doru leliĭ, la noroc, la întîmplare: a o porni în doru leliĭ. V. lolă.

lela (reg.) adv. (în: a umbla ~)

lela (pop.) (în expr. a umbla ~) adv.

lela adv.

lela adv. – Hoinărind, fără scop. Creație expresivă, care pare să indice ideea de clătinare, de bălăbăneală, ca și cea de gîngăveală și de prostie, cf. sb. lola „a umbla creanga”, pol. lele „prost”, ceh. lyla „neghiob”, sb. lolati se „a hoinări”, napol. lollo „prost”, calabr. lèllu „tont”, sp. lelo „prost”; v. și Iordan, BF, IX, 151 și REW 4860. – Der. leleu, s. m. (prost); teleleu, s. m. (haimana, trîntor); lălîu (var. lălîi), adj. (prost, dezordonat), cf. Battisti, III, 2199; lălăi, vb. (a vorbi aiurea; a îngîna, a cînta încet și monoton), pentru a cărui formulă expresivă cf. lat. lallare, gr. λαλέω, λαλάζω, germ. lallen; lălăială (var. lălăitură), s. f. (îngînare, fredonare); loloti, vb. (Trans., a face zgomot); loloț (var. pl. loloți, loloațe), s. n. (smoc de lînă smulsă de scai la trecerea oilor); loloți, vb. refl. (Trans., a se încîlci). – Cf. lele, tala(lăi), lațe.