lipsit, ~ă a [At: COD. VOR. 119/13 / Pl: ~iți, ~e / E: lipsi] 1 Care nu are ceva. 2 Care este privat de ceva. 3 (Spc) Care se abține de la ceva, mai ales de la cele necesare traiului, în favoarea altor oameni.

LIPSIT, -Ă, lipsiți, -te, adj. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Care este (sau a rămas) fără ceva, care nu mai dispune de ceva, nu are ceva. Aceste creste de piatră oricît de mare le-ar fi înălțimea și singurătatea, nu sînt cu totul lipsite de viață. BOGZA, C. O. 23. Simțea... că limba literară nu putea fi nici dialectală, dar nici lipsită de seva pămîntului. CĂLINESCU, E. 197. Am ascultat uimit peste douăzeci de strofe sonore, dar lipsite de sens și legătură. VLAHUȚĂ, O. A. II 100. Veniți, dragi păsări, înapoi – Veniți cu bine! De frunze și de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiți de voi. COȘBUC, P. I 90. ◊ Lipsit (de mijloace) = care nu are cu ce să se întrețină, sărac. ◊ Expr. A rămîne lipsit = a fi în pagubă, a se afla păgubit. Vra să zică acești neguțători străini au rămas lipsiți? SADOVEANU, D. P. 146. 2. (Învechit) Care nu e întreg la minte, căruia îi lipsește o doagă. Te furișăzi pe sub gardurile oamenilor?... Și faci sămne la ferestrele caselor? (Radu în parte): E lipsită! ALECSANDRI, T. I 357. ◊ (Substantivat) L-ai dat să-nvețe carte la un nebun și lipsit? PANN, P. V. II 8.

lipsit a. 1. care simte lipsa: lipsit de mijloace; 2. fig. lipsit de minte.

lipsít, -ă adj. Lipsit de mijloace saŭ de avere saŭ numaĭ lipsit, căruĭa-ĭ lipsesc mijloacele saŭ averea, sărac. Lipsit de minte, tîmpit saŭ nebun. V. deficient.