17 definiții pentru locuitor

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

LOCUITOR, -OARE, locuitori, -oare, s. m. și f. Persoană care are domiciliul obișnuit într-un loc determinat (într-un oraș, într-o regiune, într-o țară etc.). [Pr.: -cu-i-.Var.: (înv.) lăcuitor, -oare s. m. și f.] – Locui + suf. -tor.

LOCUITOR, -OARE, locuitori, -oare, s. m. și f. Persoană care are domiciliul obișnuit într-un loc determinat (într-un oraș, într-o regiune, într-o țară etc.). [Pr.: -cu-i-.Var.: (înv.) lăcuitor, -oare s. m. și f.] – Locui + suf. -tor.

locuitor, ~oare [At: PSALT. 52 / V: (înv) lăc~ / P: ~cu-i~ / Pl: ~i, ~oare / E: locui + -itor] 1-2 a (Înv) Care locuiește (1-2) undeva Si: (înv) locuit (4-5). 3 a (Îvr) Care trăiește în concubinaj Si: (îvr) locuit (5). 4 smf Persoană care are domiciliul într-un loc determinat. 5 smf (Pex) Persoană din populația Terrei.

LOCUITOR, -OARE, locuitori, -oare, s. m. și f. Persoană care locuiește într-un oraș, într-o regiune, într-o țară etc. Caut în acest București de un milion de locuitori un om să mă asculte. C. PETRESCU, C. V. 152. Vreu... ca tot locuitorul să fie reprezentant al națiunii. ALECSANDRI, T. I 232. – Variantă: lăcuitor (RUSSO, O. 78) s. m.

LOCUITOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. Persoană care trăiește într-un anumit loc. ~orii orașului. [Sil. -cu-i-] /a locui + suf. ~tor

locuitor m. cel ce locuiește într’o țară, într’un oraș.

locuitór, -oáre s. Care locuĭește: locuitoriĭ unuĭ oraș, uneĭ țărĭ, uneĭ insule.

LĂCUITOR1, -OARE s. m. și f. v. locuitor.

LĂCUITOR1, -OARE s. m. și f. v. locuitor.

lăcuitor2, ~oare smf vz locuitor

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

locuitor (localnic) (desp. -cu-i-) s. m., pl. locuitori

locuitor (-cu-i-) s. m., pl. locuitori

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

LOCUITOR s. 1. (înv.) sălășluitor, (fig.) suflet. (Un oraș cu un milion de ~.) 2. (la pl.) v. populație.

LOCUITOR s. 1. (înv.) sălășluitor, (fig.) suflet. (Un oraș cu un milion de ~.) 2. (la pl.) populație, (înv. și reg.) poporime, (înv.) poporație, public. (~ii unui teritoriu.)

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

LOCUITOR. Subst. Locuitor, cetățean; localnic, băștinaș, autohton, indigen, aborigen, (livr.), pămîntean. Muntean, plăieș; cîmpean; pădurean. Orășean, citadin, tîrgoveț; orășenime (rar), tîrgovețime. Sătean, țăran; țărănime. Mărginaș, mărginean (înv. și reg.). Mahalagiu; mahala. Străin, venetic (adesea peior.), imigrant, emigrant, emigrat. Compatriot, simpatriot (grecism înv.), concert, consătean. Vecin, megieș (pop.), vecinătate, megieșie (înv. și pop.). Populație, poporație (înv.), poporime (înv. și reg.). Adj. Cetățenesc. Localnic, băștinaș, de baștină, autohton, indigen, aborigen (livr.), pămîntean, pămîntesc, pâmîntenesc (înv.). Orășenesc, citadin, urban; sătesc, țărănesc. Mărginaș, mărginean (înv. și reg.). Străin, venetic adesea peior.), emigrant, imigrant. Vecin, megieș (pop.). Vb. A locui, a sta, a ședea, a trăi, a sălășlui (pop.); a se stabili, a se statornici, a se instala, a se aciua, a se aciola (rar), a se pripăși, a se oploși, a se adăposti, a-și găsi locul, a-și afla locul. A popula, a locui (înv.), a coloniza. A fi de loc din..., a se trage din..., a fi din partea locului. A se învecina, a fi vecin, a se megieși (înv. și reg.), a se mărgini. A se orășeniza (rar); a se urbaniza. Adv. Cetățenește; orășenește; țărănește. V. localitate, locuire, națiune.

lăcuitor, lăcuitori, (lăcuitoriu), s.m. – (arh.) Locuitor: „Eu, robul lui Dumnezeu, popa Costan Moldovan, fiind lăcuitoriu într’acest sat...” (Săsar, 1798; cf. Dariu Pop, 1938: 79). – Din locui / lăcui + suf. -tor.

lăcuitor, -i, (lăcuitoriu), s.m. – (pop.) Locuitor: „Eu, robul lui Dumnezeu, popa Costan Moldovan, fiind lăcuitoriu într’acest sat...” (Săsar, 1798; cf. Dariu Pop 1938: 79). – Din locui / lăcui + -tor.

Intrare: locuitor
  • silabație: lo-cu-i-tor info
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • locuitor
  • locuitorul
  • locuitoru‑
plural
  • locuitori
  • locuitorii
genitiv-dativ singular
  • locuitor
  • locuitorului
plural
  • locuitori
  • locuitorilor
vocativ singular
  • locuitorule
  • locuitore
plural
  • locuitorilor
  • silabație: lă-cu-i-tor info
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • lăcuitor
  • lăcuitorul
  • lăcuitoru‑
plural
  • lăcuitori
  • lăcuitorii
genitiv-dativ singular
  • lăcuitor
  • lăcuitorului
plural
  • lăcuitori
  • lăcuitorilor
vocativ singular
  • lăcuitorule
  • lăcuitore
plural
  • lăcuitorilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

locuitor, locuitorisubstantiv masculin
locuitoare, locuitoaresubstantiv feminin

  • 1. Persoană care are domiciliul obișnuit într-un loc determinat (într-un oraș, într-o regiune, într-o țară etc.). DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX
    • format_quote Caut în acest București de un milion de locuitori un om să mă asculte. C. PETRESCU, C. V. 152. DLRLC
    • format_quote Vreu... ca tot locuitorul să fie reprezentant al națiunii. ALECSANDRI, T. I 232. DLRLC
etimologie:
  • Locui + sufix -tor. DEX '09 DEX '98 NODEX

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.