lustru¹ [At: (a. 1842) CAT. MAN. I, 65 / V: (înv) ~ră sf / Pl: ~ri, ~re, (4) ~ri / E: lat lustrum, fr lustre, it lustro] 1 sn Strălucire naturală sau obținută prin procedee artificiale a suprafeței unui obiect Si: luciu (23), lustruială (2). 2 sn Preparat chimic care se folosește la lustruirea suprafeței obiectelor Si: lustruială (3). 3 sn (Înv) Policandru cu mai multe brațe, în care se puneau lumânări (1) și care se folosea la luminatul bisericilor, a teatrelor etc. 4 sm (Înv) Interval de timp de 5 ani. 5 sn Luciu imprimat fețelor obiectelor de încălțăminte printr-o prelucrare corespunzătoare Si: lustruială (4). 6 sn (Fig; prt) Superficialitate. 7 sn (Fig; prt) Strălucire aparentă Si: lustruială (5). 8 sn (Îs) Sărăcie cu ~ Sărăcie mare. 9 sn Aspect lucios pe care îl capătă unele obiecte, stofe etc. din cauza uzurii Si: lustruială (6).

LUSTRU¹ s. n. Luciu, strălucire (naturală sau obținută cu ajutorul unor preparate chimice) a suprafeței unor obiecte. Își întinse cizmele... să le admire lustrul. C. PETRESCU, Î. II 171. Fierul e ruginos, Își pierde lustrul frumos. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. (În glumă) Sărăcie cu lustru = sărăcie mare, sărăcie lucie. ♦ Luciu pe care-l capătă suprafața unui obiect (mai ales a unei stofe) din cauza uzării. ♦ Fig. (Peiorativ) Spoială, strălucire aparentă; superficialitate. Lustru de învățătură. ▭ Acea familie de parveniți avea numele de Serescu și, ca să-și dea mai mult lustru, adăoga... prepoziția «de». BOLINTINEANU, O. 417.

LUSTRU² s. n. 1. strălucire; luciu. 2. (fig.) falsă strălucire; superficialitate. (< fr. lustre, it. lustro)

LUSTRU n. 1) Strălucire a suprafeței unui obiect, obținută prin șlefuire, poleire sau frecare. 2) Luciu pe care îl capătă unele obiecte de îmbrăcăminte, din cauza uzării. 3) fig. Strălucire aparentă care produce o impresie înșelătoare; spoială; poleială; pospăială. [Sil. lus-tru] /<fr. lustre, it. lustro

lustru n. 1. luciu natural sau artificial; 2. fig. strălucire ce dă frumusețea, meritul: această izbândă aduce un nou lustru gloriei sale. [Lat. LUSTRUM].

1) lústru n., pl. urĭ (it. lustro, d. lustrare, a lustrui; ngr. lûstron, turc. lustro). Strălucire, luciŭ; pelea numită „lac” are lustru. Fig. Splendoare. A da lustru, a lustrui, (fig.) a da strălucire: Această faptă dă și maĭ mare lustru gloriiĭ luĭ. Sărăcie cu lustru (iron.), mare sărăcie, sărăcie lucie.

lustru² (strălucire) s. n., art. lustrul

!lustru² (strălucire) s. n., art. lustrul

lustru (strălucire) s. n., art. lustrul; pl. lustruri

LUSTRU s. 1. luciu, strălucire, (înv.) perdaf. (~ unei suprafețe.) *2. (fig.) pospăială, spoială. (~ de cultură.)

LUSTRU s. 1. luciu, strălucire, (înv.) perdaf. (~ unei suprafețe.) 2.* (fig.) pospăială, spoială. (~ de cultură.)

lustru s. n. – Strălucire, luciu. – Mr. lustru. It. lustro, parțial prin tc. lustro „cremă de ghete”, cf. ngr. λοῦστρο „strălucire”. Der. în lat. lustrum (Pușcariu 1004) nu este posibilă. – Der. lustragiu, s. m. (cel ce curăță pantofii), din tc. lustraci; lustragerie, s. f. (loc unde se lustruiește încălțămintea); lustrui, vb. (a da pantofii cu cremă; a curăța, a da luciu); lustruială, s. f. (acțiunea de a lustrui); lustrină, s. f. (țesătură lucioasă), din fr. lustrine.