mânătarcă sf [At: (a. 1775) GCR II, 98/8 / V: (reg) măn~, mănătărcă, mănăturcă, ~rgă, ~târcă, mânâtârcă, minatercă, minătarcă / Pl: ~tărci / E: bg манатарка] 1 (Lpl) Ciupercă comestibilă cu pălăria cărnoasă, foarte bombată, de culoare brună-gălbuie și cu piciorul solid, de obicei umflat la bază Si: burete, (reg) hrib, (reg) mitarcă, pitarcă, pitoancă (Boletus edulis). 2 (Bot; reg; îc) ~-ursească Pita vacii (Boletus bovinus). 3 (Bot; reg; îc) ~-țigănească Specie de mânătarcă (1) necomestibilă.

MÂNĂTARCĂ ~ărci f. Ciupercă comestibilă cu piciorul alb, gros și cu pălăria brună-gălbuie; hrib. /<bg. manatarka

mânătarcă f. excelentă ciupercă comestibilă, se mănâncă proaspătă, uscată sau ca conserve (Boletus edulis). [Gr. mod. MANITÁRI, cu finala analogică după ciupercă].

mănătarcă sf vz mânătarcă

mănătârcă sf vz mânătarcă

mănăturcă sf vz mânătarcă

mânătargă sf vz mânătorcă

mânătârcă sf vz mânătarcă

mânâtârcă sf vz mânătarcă

minatercă sf vz mânătarcă

minătarcă sf vz mânătarcă

burete s.m. 1 (bot.) Nume generic dat mai multor specii de ciuperci din familia boletacee. ◊ Expr. (fam.) Doar n-am mîncat bureți = doar n-am înnebunit! A-i toca cuiva gura (la) bureți = a vorbi repede, spunînd lucruri neînsemnate, palavre; a vorbi verzi și uscate. (Parcă) a mîncat bureți v. mînca. ◊ Compuse: burete-acru (sau -alb, -galben, -iute, -lăptos, -piperat, -usturos) ori bureți-lucii (sau -de-spin, usturoi, -vineți) = ciupercă comestibilă, cu pălăria albă, sferică, cu piciorul alb, scurt, gros și cărnos, cu carnea tare și piperată (Lactarius piperatus); bureți-călugărești = ciupercă comestibilă care crește pe trunchiul stejarilor, cu pălării numeroase, brun-cenușii, imbricate și reunite prin pedicule într-un singur trunchi, cu carnea albă, plăcut mirositoare (Polyporus frondosus); bureți-de-rouă = ciupercă comestibilă care crește pe bălegar, cu pălăria conic-cilindrică de culoare roșie-brună; burete-bălos = a) numele unei ciuperci necomestibile (Hygrophorus eburneus); b) băloșel (Russula foetans); burete-bubos (sau -pestriț) = ciupercă otrăvitoare, cărnoasă, de culoare cafenie-cenușie, cu numeroși solzi albi pe suprafața pălăriei, care are marginea striată (Amanita pantherina); burete-crăiesc (sau -domnesc) = a) ciupercă comestibilă (Tricholoma equestre); b) ciupercă necomestibilă (Bolbitius vitellinus); burete-de-bubă (și -de inimă, -pucios, -puturos) ciupercă necomestibilă (Phallus impudicus); burete-creț = opintici (Ramaria flava); burete-de-casă (sau -de-pivniță) = ciupercă necomestibilă, de culoare galben-ruginie, care crește în locuri umede și întunecoase, pe lemnul putred (Merulius lacrymans); burete-de-conopidă sau bureți-de-veveriță = tocmăgel (Ramaria formosa); burete-de-gîze (sau -șerpesc) = ciupercă otrăvitoare, cu pălăria de culoare roșie, acoperită cu solzi albi sau gălbui, cu piciorul alb, înconjurat de resturi de volvă (Amanita muscaria); burete-de-iască = văcălie (Fomes fomentarius); burete-de-mai = nicorete (Tricholoma georgii); burete-de-mesteacăn (sau -călugăresc) = pitarcă (Boletus scaber); ∆ burete-dulce; burete-roșu; burete-țepos; buretele-calului; buretele-cerbilor; buretele-oilor; buretele-vacii; bureți-de-fag; bureți-de-iarbă; bureți-de-pajiște; burete-de-conopidă; burete-pipărat; burete-veninos; bureți-grași; bureți-popești. ♦ Spec. Hrib, mînătarcă (Boletus edulis). 2 (zool.; la pl.) Încrengătură de nevertebrate marine, rar dulcicole, fixate de stînci, cu formă variată și cu scheletul constituit din spicule și bastonașe silicioase, calcaroase sau din fibre de spongină (Spongiaria); (și la sg.; și burete- de-mare) animal care face parte din această încrengătură; spongier. ♦ Scheletul poros al acestui animal care, datorită proprietății de a absorbi lichidele, are numeroase întrebuințări. ♦ Obiect făcut din scheletul acestui animal (sau din cauciuc, material plastic etc.), bun absorbant, folosit la baie, bucătărie etc. ◊ Expr. A șterge (ceva) cu buretele v. șterge. A trage (peste ceva) cu buretele v. trage. A trece (peste ceva) cu buretele v. trece. 3 Analog, (tehn.) Partea cea mai umflată a butucului de la roțile carului, în care sînt făcute orificiile prin care intră capetele spițelor. • pl. -ți. /lat. *bolētis, -em <lat. boletus, -i; cf. gr. βωλίτης.

MÎNĂTARCĂ, mînătărci, s. f. (De obicei la pl.) Ciupercă comestibilă, cărnoasă, de culoare brună- gălbuie și cu carnea albă sau roșiatică, gustoasă și cu miros plăcut; crește prin păduri umbroase și prin poieni, vara și toamna (Boletus edidis).

burete m. 1. gen de ciuperci în majoritate bune de mâncat, numite și mânătărci (Boletus edulis); 2. mâncare făcută din bureți comestibili; 3. substanța unui zoofit marin, ușoară, elastică și poroasă, care înghite lichidele (Spongia): suge ca un burete; 4. bucată de burete pentru șters sau spălat; 5. pl. capetele căpățânei de roată. [Lat. BOLETUS].

minătárcă f., pl. ărcĭ (ngr. manitári, mantári [cu term. din cĭupercă], d. vgr. amanites [d. A’manon, un munte din Cilicia]; turc. mantar). Vest. Hrib. – Maĭ rar mîn-. În Trans. și mitarcă și pitarcă.

mînătárcă, V. minătarcă.

pitárcă f., pl. e, ărcĭ (pol. pĭeczarka, ceh. pečarka, pečirka, sîrb. pečurka, ung. pecserke și cserperke, cĭupercă. V. pecie și cĭupercă), Mold. Trans. Numele maĭ multor burețĭ comestibilĭ (bolétus [edúlis, granulátus, scáber, lúridus]). – În Mold. se maĭ zice și pitoașcă și hrib, în Trans. și pitoancă, minătarcă și mitarcă.

mânătarcă s. f., g.-d. art. mânătărcii; pl. mânătărci

mânătarcă s. f., g.-d. art. mânătărcii; pl. mânătărci

mânătarcă s. f., g.-d. art. mânătărcii; pl. mânătărci

mînătarcă

minătarcă, -tărci.

mînătarcă (mînătărci), s. f. – Ciupercă (Boletus edulis). – Var. mănătarcă, (Trans., Munt.) mitarcă. Megl. măntari. Ngr. μανιτάρι, din gr. ἀμανίται (Tiktin) cu suf. -că la fel ca în bg. manatarka (după Conev 42, din bg.) Fonetismul a fost alterat prin falsa asociere cu mînă.

mînătarcă Forma corectă ar trebui să fie mai curînd mănătarcă (î se explică din ă, ca în mânăstire). Cuvîntul este explicat prin neogrec. μανιτάρι, iar DLRM precizează că la cuvîntul grecesc s-a adăugat sufixul romînesc -că. Dar acest sufix nu servește în romînește decît pentru a deriva feminine de la masculine și pe de altă parte nu avem în romînește radicalul de la care să se fi format. Bulgara cunoaște pe маматарка sau манатарка, cu același înțeles. Care e raportul între bulgară și greacă ? Ținînd seamă de faptul că în turcește există mantar „ciupercă” (vezi Ronzevalle, p. 157), forma bulgară se poate explica și din grecește, și direct din turcește. Indiferent însă de originea formei bulgare, cea romînească trebuie explicată prin bulgară.

MÂNĂTARCĂ s. v. hrib.

mânătarcă ursească s. v. PITA-VACII.

MÎNĂTARCĂ s. (BOT.; Boletus edulis) hrib, (reg.) burete, copită, mitarcă, pitarcă, pitoancă.

MĂNĂTÁRCĂ s. f. v. mînătarcă.

MĂNĂTÍRCĂ s. f. v. mînătarcă.

MĂNĂTÚRCĂ s. f. v. mînătarcă.

MINATÉRCĂ s. f. v. mînătarcă.

MINĂTARCĂ s. f. v. mînătarcă.

MÎNĂTARCĂ s. f. (De obicei la pl.) Ciupercă comestibilă cu pălăria cărnoasă, foarte bombată, de culoare brună-gălbuie și cu piciorul solid, de obicei umflat la bază; (regional) hrib, burete, pitarcă, mitarcă, pitoancă (Boletus edulis). Nucile, alunile, castalile, roșcovile, migdalile, bureții, mănăturcile (a. 1773). GCR II, 98/8, cf. LB. Pe lîngă acestea am și pe ciuperca Și cu prea cinstita sora-i minaterca, Mazărea, năutul, cuvioasa linte, Care totdauna e la mulți în cinste. PANN, P. V. I, 122/2, cf. POLIZU. Mănătărcile. . . cu pălăria miezoasă. ap. TDRG. Aduna ciuperci, mînătărci, bureți. PLOPȘOR, C. 40, cf. PĂCALĂ, M. R. 26. Minătărcile. . . sînt mai negre ca ciupercile și mai mari. H II 44. Fac ciulama de mînătărgi. H XVI 51. ◊ (Cu sens colectiv) Mînătarca sau hribii buni de mîncat (Boletus edulis) cresc și prin pădurile de brad. SIMIONESCU, FL. 91. Mînătarcă ursească = pita vacii (Boletus bovinus). COTEANU, PL. 33. Mînătarcă țigănească = specie de mînătarcă necomestibilă. Se amestecă în apă mînătarcă țigănească cu zgură de la fierar și se dă la păsări în mîncare. GRIGORIU-RIGO, M. P. II, 6, cf. ALR II 6405/812. - Pl.: mînătărci. – Și: (regional) mînătárgă, mînătîrcă (DDRF, H XVIII 196), mînîtîrcă (COSTINESCU), mănătárcă, mănătírcă (NICA, L. VAM. 154), mănătúrcă, minătărcă, minatércă s. f. – Din bg. манатарка.