MANIERĂ, maniere, s. f. 1. (La pl.) Fel de a se purta în societate; comportare, ținută. ◊ Codul manierelor elegante = ansamblu de reguli privitoare la buna purtare în societate. ♦ (La sg.) Politețe, amabilitate; bună-cuviință. 2. Fel, chip, mod, procedeu; modalitate. ◊ Loc. adv. De (așa) (sau de o) manieră... = în (așa) chip..., în (așa) mod... 3. Ansamblu de mijloace de expresie și de procedee care alcătuiesc stilul particular al unui artist, scriitor etc. ♦ (Peior.) Tendință de a repeta, în artă, propriile procedee sau de a imita mecanic procedeele unui maestru. ♦ Folosire mecanică a unor procedee stilistice într-o operă literară, din cauza cărora se ajunge la artificialitate. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. manière.^[1]

manieră sf [At: PLEȘOIANU, T. III, 87/1 / P: ~ni-e~ / Pl: ~re, (înv) ~ri / E: fr manière] 1 (Cu determinări care precizează domeniul) Mod. 2 (Frm; îlav) De (o) ~ sau de așa ~ În așa fel. 3 (Lpl) Mod de a se comporta sau de a se prezenta în societate Si: comportare, ținută. 4 (Înv) Politețe. 5 Totalitate a procedeelor tehnice care alcătuiesc stilul particular al unui artist. 6 Folosire mecanică a unor procedee stilistice datorită cărora o lucrare lasă impresia de artificialitate. 7 (Art; îla) De ~ Manierist.

MANIERĂ, maniere, s. f. 1. (La pl.) Mod de a se comporta sau de a se prezenta în societate; comportare, ținută. ◊ Codul manierelor elegante = ansamblu de reguli privitoare la buna purtare în societate. ♦ (La sg.) Politețe, amabilitate; bună-cuviință. 2. Fel, chip, mod, procedeu; modalitate. ◊ Loc. adv. De (așa) (sau de o) manieră... = în (așa) chip..., în (așa) mod... 3. Ansamblu de mijloace de expresie și de procedee care alcătuiesc stilul particular al unui artist. ♦ (Peior.) Tendință de a repeta, în artă, propriile procedee sau de a imita mecanic procedeele unui maestru. ♦ Folosire mecanică a unor procedee stilistice într-o operă literară, din cauza cărora se ajunge la artificialitate. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. manière.

MANIERĂ, maniere, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Fel de a se purta în societate; purtare corectă, cuviincioasă, aleasă. Eu nu știu ce maniere învață copila asta. C. PETRESCU, C. V. 94. Agapița, găsind în bărbatul său un om cu maniere nobile... se deprinse ușor cu căsătoria. NEGRUZZI, S. I 73. ◊ Codul manierelor elegante = ansamblu de reguli privitoare la buna purtare în societate. 2. (Franțuzism) Fel, chip, procedeu, mod. Compoziția din găvănoșel nu știe Didina cum s-o întrebuințeze... scrie-i cum să și-o aplice, să nu te pomenești că-i albește părul, dacă nu știe exact doza și maniera. CARAGIALE, O. VII 5. Feliul cum se purta bătrînul cu musafirii săi și maniera... cu care-i slujea ca pe oameni cumsecade, făcea mai mult decît vinul. CONTEMPORANUL, VII 385. ◊ Loc. adv. (Franțuzism) De (așa) manieră... = în (așa) chip, în (așa) mod... ♦ Aplicare mecanică a procedeelor stilistice într-o operă literară, datorită căreia se ajunge la artificialitate. Iată greșeala mare: a confunda stilul cu maniera. CARAGIALE, N. F. 30. – Pronunțat; -ni-e-.

MANIERĂ s.f. 1. (De obicei la pl.) Fel de a se purta în societate; comportare corectă, cuviincioasă. 2. Fel, chip, mod, procedeu. ♦ Mod specific de realizare a unui lucru, a unei opere; ansamblu de procedee și de mijloace de expresie caracteristice unui artist. 3. Afectare, artificialitate în stil. [Pron. -ni-e-. / < fr. manière, it. maniera].

MANIERĂ s. f. 1. (pl.) fel de a se purta în societate; comportare corectă și cuviincioasă. 2. fel, mod, procedeu. ◊ ansamblu de procedee și mijloace de expresie caracteristice unui artist, scriitor etc. 3. afectare, artificialitate în stil. (< fr. manière)

MANIERĂ ~e f. 1) Mod de a se purta; ținută; comportament; conduită. 2) rar Comportare conform regulilor bunei-cuviințe; amabilitate; politețe. 3) Mod de a acționa pentru atingerea unui anumit scop; modalitate; metodă; procedeu; mijloc. [Sil. -ni-e-] /<fr. maniere

manieră f. 1. mod de a fi sau de a lucra; 2. mod particular unui sciiitor sau artist: a confunda stilul cu maniera CAR.; 3. apucături obișnuite: codul bunelor maniere (fr. = manière).

*maniéră f., pl. e (fr. manière, d. un vechĭ adj. fr. manier, -iere, care e la îndemînă, care se face cu mîna, d. main, mînă). Mod particular de a lucra, de a te purta, purtare (cuviincĭoasă): acest tînăr are o frumoasă manieră de a vorbi cu ceĭ bătrînĭ, el n’are nicĭ o manieră (e mojic). Codu manierelor elegante, cartea cu regulele buneĭ cuviințe.

manieră (desp. -ni-e-) s. f., g.-d. art. manierei; pl. maniere

manieră (-ni-e-) s. f., g.-d. art. manierei; pl. maniere

manieră s. f. (sil. -ni-e-), g.-d. art. manierei; pl. maniere

manieră

MANIERĂ s. 1. v. comportare. 2. v. mod. 3. v. stil. 4. v. regim. 5. v. sens. 6. v. politețe. 7. v. bună-cuviință.

MANIERĂ s. 1. (la pl.) apucătură, comportament, comportare, conduită, deprindere, moravuri (pl.), năravuri (pl.), obiceiuri pl.), purtare, (pop.) modă, (Transilv.) pont, (înv.) duh, (turcism înv.) talîm. (Ce sînt ~ele astea?) 2. cale, chip, fel, formă, metodă, mijloc, mod, modalitate, posibilitate, procedare, procedeu, procedură, putință, sistem, (reg.) cap, modru, (înv.) manoperă, marșă, mediu, mijlocire. (O altă ~ de a rezolva problema.) 3. fel, metodă, mod, stil. (~ de lucru a cuiva.) 4. fel, gen, mod, modalitate, regim, sistem, stil. (~ de viață.) 5. chip, fel, gen, mod, sens, (rar) spirit. (Se pot face și alte observații în aceeași ~.) 6. amabilitate, politețe, (livr.) civilitate. (E de-o ~ ireproșabilă.) 7. decență, jenă, pudoare, rușine, sfială, bună-cuviință, (rar) pudicitate, (latinism rar) pudiciție. (Nu are nici un pic de ~.)

manieră (lat. vulg. manuarius, „de mână, în mână, manual”) 1. În general, fel, mod de a fi sau de a face; în special, mod de a compune sau, p. ext., de a executa, propriu unui anumit muzician sau unei anumite epoci. În această accepție, noțiunea de m. se suprapune peste aceea de stil*, față de care diferă însă prin accentuarea particularului, pe când stilul tinde spre o valoare universală. V. expresie; etos. ♦ À la manière de (expr. fr.), imitație, pastișă. 2. Cuv. fr. manière a fost folosit de Johannes de Garlandia, în sec. 14, cu sensul de mod (III) ritmic. ♦ Ceva mai târziu, după Ph. de Vitry, denumire dată modului de divizare al notei breve (2) (în 2, 3, 6, 9, 12 părți egale). 3. La sfârșitul sec. 14, notation maniérée era denumirea dată notației (III), a cărei grafie devenise extrem de complicată. 4. În sec. 18, m. era denumirea dată ornamentelor* melodice. V. manierism.

MANIERĂ s. f. 1. (De obicei cu determinări care precizează domeniul) Fel, chip, mod, procedeu; modalitate. Maniera după care spaniolii spălă lîna. MN (1836), 42. Două numere să pot compărui în două maniere. ASACHI, E. I, 112/6, cf. III, 310/21. Puțina cunoștință ce are autorul despre maniera de a trata vocea de tenor. FILIMON, O. II, 256. Maniera omului de a se exprima. MAIORESCU, CR. III, 410, cf. I, 91. Asta e maniera lui de a lucra. COSTINESCU. Compoziția din găvănoșel, nu știe Didina cum s-o întrebuințeze. . . scrie-i cum să și-o aplice". nu știe exact doza și maniera. CARAGIALE, O. VII, 5. Faptele se petrec într-un mediu orășănesc și între persoane aproape caragialiane, tratate însă în manieră de roman. IBRĂILEANU, S. 4. ◊ L o c. adv. (Franțuzism) De (o) manieră sau de așa manieră = în (așa) chip, : în (așa) fel. Exprimă toată situația de o manieră cu totul nouă. ap. IORDAN, L. R. A. 259. Prezintă lucrurile de așa manieră, încît te convinge. ap. IORDAN, L. R. A. 259. 2. (La pl.) Mod de a se comporta sau de a se prezenta (în societate); comportare, ținută. Manierile sale cele simple. PLEȘOIANU, T. III, 87/1. Subgiugasă toate inimile, nu numai prin talenturile și manierile sale, ce încă și prin făptura lui cea interesantă. ASACHI, S. L. II, 13, cf. 53. Găsind în bărbatul său un om cu maniere nobile. NEGRUZZI, S. I, 73. Atrăgea asupră-și, prin maniere și învățătură, admirațiunea curtezanilor celor mai rafinați. HASDEI, I. V. 99. Era la înălțimea spiritului, inimii, manierelor postelnicului. BOLINTiNEANU, o. 454. Prin manierele lui. . . dobîndi amicia și încrederea tuturor căpitanilor. FILIMON, O. I, 270, cf. 104, II, 132. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea. CARAGIALE, O. III, 4, cf. I, 230. Vrai să zici că această femeie cu maniere așa de alese. . . ar merge, în rătăcirea ei, pînă a-și uita cele mai înalte datorii! I. NEGRUZZI, S. III, 227. Eu nu știu ce maniere învață copila asta. C. PETRESCU, C. V. 94. După plecarea lui Simion, Aglaie își schimbă deodată manierele. CĂLINESCU, E. O. ii, 55. Se folosea acum numai de manierele diplomatice. CAMIL PETRESCU, O. II, 528. Cunoaște manierele de la curte, vînează, joacă șah. LL I, 91. ◊ Codul manierelor elegante v. c o d. ♦ (La sg.) Politețe, amabilitate; bunăcuviință. V. r e s p e c t. Feliul cum se purta bătrînul cu musafirii săi și maniera. . . cu care-i slujea. . . făcea mai mult decît vinul. CONTEMPORANUL, VI₁, 385. Îmbrăcămintea îi era destul de bună și maniera destul de vădită, ca să creadă fiecare că e cineva. ARDELEANU, S. 55, cf. SEBASTIAN, T. 123. 3. Totalitatea procedeelor (tehnice) care alcătuiesc stilul particular al unui artist. Acest haracter al [stilului] scrierii se numește manieră a autorului. HELIADE, O. II, 25, cf. 43. ♦ Folosire mecanică a unor procedee stilistice datorită cărora se ajunge la artificialitate. Între stil și manieră este aceeași deosebire ca între organismul necesar al ființei vii și structura voită a lucrului artificial. CARAGIALE, O. III, 61. ◊ Loc. adj. De manieră = (despre lucrări de artă) manierist. Acestei greșeli datorim potopul producerilor de manieră în arte și-n litere. CARAGIALE, O. III, 80. – Pronunțat: -ni-e-. – Pl.: maniere și (învechit) manieri. – Din fr. manière.