melița¹ [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (reg) ~ința, ~leța, (cscj) ~leți / Pzi: meliț, (reg) ~țez / E: meliță] 1 vt (C. i. părțile lemnoase ale tulpinilor de in sau de cânepă topite) A zdrobi cu melița pentru a alege fuiorul prin înlăturarea puzderiilor. 2 vt (Fig) A snopi în bătaie. 3 vi (Fig; șîe a ~ cu gura, a ~ din gură) A vorbi mult și fără rost Si: a flecări, a trăncăni. 4 (Fam; îe) Îi ~ță gura Se zice despre un om care vorbește repede.

MELIȚA, meliț, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la cînepă, in etc.) A zdrobi cu melița, după topire, părțile lemnoase ale tulpinii de cînepă sau de in pentru a alege fuiorul și a înlătura puzderiile. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perii, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. Ș-am cules-o [cînepa], Ș-am uscat-o, Ș-am topit-o, Ș-am melițat-o. PĂSCULESCU, L. P. 147. 2. Tranz. Fig. A bate strașnic pe cineva, a snopi (în bătaie). Atuncea ea unde n-au început să-l îmblătească și să-l melițe. SBIERA, P. 198. 3. Intranz. Fig. (Uneori determinat prin «cu gura») A vorbi mult și fără rost; a flecări, a trăncăni. Țața Niculina nu mai ostenea melițînd cu gura, în dreapta și în stîngă, și ajutîndu-se și cu mîinile. PAS, Z. I 89. Dimineața, după ce pornesc gospodarii la lucru, femeile ies la porți, se strîng pe podețe și încep a melița. SADOVEANU, O. VII 312. Meliți mereu... Vorbești prostii și nu te ascultă nimeni. ARDELEANU, D. 163.

A MELIȚA meliț tranz. (cânepa sau inul) A prelucra cu melița. /Din meliță

melițà v. 1. a sfărâma inul sau cânepa cu melița; 2. fam. a bate strașnic. [Tras din meliță).

meleța v vz melița¹

meleți v vz melița

melinița v vz melița¹

2) méliț și -éz, a -á v. tr. (d. meliță). Sfărîm cînepa saŭ inu cu melița. Fig. Fam. Bat strașnic. Bleotocăresc, trăncănesc, flecăresc, vorbesc mult: toată ziŭa melița din gură. Dos. Clipesc (adică „mișc des pleoapele”).

melița (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. meliț, 3 meliță; conj. prez. 1 sg. să meliț, 3 să melițe

melița (a ~) vb., ind. prez. 3 meliță

melița vb., ind. prez. 1 sg. meliț, 3 sg. și pl. meliță

MELIȚA vb. v. flecări, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni.

melița vb. v. FLECĂRI. ÎNDRUGA. PĂLĂVRĂGI. SPOROVĂI. TRĂNCĂNI.

melița, melițez, vb. tranz. – 1. A lovi, a îmblăti. 2. A sta cu gura pe cineva, a certa, a striga la cineva: „Atunci om sări amândouă cu gura pe el, și-atâta l-om melița și l-om blăstăma până ce ne-a face pe voie” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 65). – Din meliță (Șăineanu, DEX, MDA).

MELIȚÁ¹ vb. I. 1. Tranz. (Complementul indică părțile lemnoase ale tulpinilor de in sau de cînepă topite) A zdrobi (cu melița) pentru a alege fuiorul prin înlăturarea puzderiilor. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. După aceasta, îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 178/12. Stana. . . a cules firi de in, i-a copt și melițat. SLAVICI, ap. TDRG. Apoi se opri să mai întrebe pe una de un copil bolnav, pe alta dacă a melițat cînepa. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 82. Care fată n-a juca, Bată-i piatra cînepa Să n-aibe ce melița. DOINE, 281, cf. MARIAN, NA. 394, ȘEZ. II, 128. A melițat cînepa și a spălat lîna de usuc. RĂDULESCU-CODIN, Î. 189. Cînept' or h'i melițate Și fetele măritate. ȚIPLEA, P. P. 74. O săp ș-o samîn ș-o țîncănescu ș-o culeg ș-o tok'escu, ș-o meliț. GRAIUL, I, 292. Am sămănat cînepă, Și m-am dus ș-am cules-o Ș-am uscat-o Ș-am topit-o Ș-am melițat-o. PĂSCULESCU, L. P. 147, cf. A V 2, 14, 21, 23, 33, 35, VI 16, 26. ◊ R e f l. p a s. După ce s-au melițat și prin melițoiu și prin meliță, apoi se pun fuioarele grămadă, ca să nu zboare sau să se smulgă. I. IONESCU, C. 155/23. După aceasta, cînepa se meliță. PRIBEAGUL, P. R. 93. ♦ F i g. A bate zdravăn, a snopi în bătaie. Cf. DDRF. Atuncea ea unde n-au început să-l îmblă- tească și sâ-l melițe, cît îi scăpăra ochii bietului crîșmari ! SBIERA, P. 198, cf. ZANNE, P. V, 405. 2. I n t r a n z. F i g. (Adesea precizat prin „ cu gura ”, „ din gură ”) A vorbi mult și fără rost; a flecări, a trăncăni. Cf. LB. Meliți mereu. . . Vorbești prostii și nu te ascultă nimeni. ARDELEANU, D. 163. Țața Niculina nu mai ostenea melițînd cu gura, în dreapta șî în stînga. PAS, Z. I, 89. Dimineața, după ce pornesc gospodarii la lucru, femeile ies la porți, se strîng pe podețe și încep a melița. SADOVEANU, O. III, 34. Melița în dreapta și în stînga, atotștiutoare. V. ROM. februarie 1 955, 253. Om care tăt meliță din gură. ALR II 4 411/284. ◊ Expr. Gura îi meliță, se zice cînd un om vorbește mult și repede. Cf. ZANNE, P. V, 405. - Prez. ind.: méliț și (regional) mélițez (BUDAI-DELEANU, LEX., DDRF). – Și: (regional) melința (BREBENEL, GR. P.), melețá (A II 12) vb. I., melețí (ib.) vb. IV. – V. meliță.

MELEȚÁ vb. I v. melița¹.

MELEȚI vb. IV v. melița¹.