miracol sn [At: NEGULICI / V: (înv) ~e sni, ~cul (Pl: ~cule, rar, sm ~culi) / Pl: ~le / E: lat miraculum, it miracolo, fr miracle] 1 Fenomen supranatural Si: minune. 2 (Pgn) Fapt, fenomen ieșit din comun. 3 (Ccr) Reprezentare teatrală din evul mediu, cu subiect religios sau istoric, în care intervin elemente ale miraculosului creștin.

MIRACOL, miracole, s. n. Minune. În mijlocul acestui vis, împrăștiate pe fața pămîntului, se află satele... Oltul trece prin dreptul lor, ca pe lîngă tot atîtea miracole. BOGZA, C. O. 238. Știu că nu putem face miracole. C. PETRESCU, Î. II 88. L-a întrebat, ca în fața unui miracol, cu inima dezgolită și caldă. SAHIA, N. 76. – Variantă: miracul (NEGRUZZI, S. I 256) s. n.

MIRACOL s.n. 1. Reprezentare teatrală din evul mediu cu subiect religios sau istoric, în care intervin elemente ale miraculosului creștin. 2. Eveniment, întîmplare contrară legilor naturii, care nu poate fi explicată rațional; minune. [Var. miracul s.n. / cf. fr. miracle, lat. miraculum < mirari – a admira].

MIRACOL s. n. 1. eveniment, întâmplare contrară legilor naturii, inexplicată rațional; minune. 2. reprezentație teatrală din evul mediu cu subiect religios sau istoric, în care intervin elemente ale miraculosului creștin. (< it. miracolo, lat. miraculum, fr. miracle)

MIRACOL ~e f. 1) Fenomen ieșit din comun; fapt supranatural; minune. 2) fig. Lucru cu calități extraordinare și imprevizibile, care provoacă admirație; minune. /<lat. miraculum, it. miracolo, fr. miracle^[1]

miracol n. minune.

miracole sni vz miracol

miracul sn vz miracol

MIRACUL s.n. v. miracol.

*mirácul n., pl. e (lat. miráculum. V. minune). Minune, prodigiŭ.

miracol s. n., pl. miracole

miracol s. n., pl. miracole

miracol s. n., pl. miracole

miracol, -le.

MIRACOL s. minune, (înv. și reg.) taină, (înv.) ciudă, ciudesă, divă, mirac, semn, silă. (Parcă s-a întâmplat un ~.)

MIRACOL s. minune, (înv. și reg.) taină, (înv.) ciudă, ciudesă, divă, mirac, semn, silă. (Parcă s-a întîmplat un ~.)

MIRACOLE (< fr. miracle ; lat. miraculum, minune) Manifestări teatrale, practicate în evul mediu, ce cuprind în subiectul lor elemente religioase și istorice, cum și intervenția unor forțe supranaturale. Apar la începutul secolului al XIV-lea. Scrise în versuri, ele erau interpretate de copii, în cuprinsul catedralei, iar mai apoi de confrerii, pe scene ambulante.

MIRÁCOL s. n. Fenomen supranatural, minune (1); p. g e n e r. fapt, fenomen ieșit din comun, uimitor, extraordinar. Cf. NEGULICI, STAMATI, D. Care din științe ne fac cunoscute miraculele naturei? BARASCH, I. N. 9/7. Întrebuințează zicerile învălire, mirare ș.a. Dar n-ar zice, doamne ferește! miracul și văl. . . pe care le găseau în cărțile vechi. NEGRUZZI, S. I, 256. Să venim la muzică, ale cărei efecte au produs și produc încă miracole. FILIMON, O. II, 160, cf. I, 310, 330. Ar fi fost din partea Basarabilor o nebunie a înfrunta și un miracol a învinge pe nește regi maghiari ca Ludovic cel Mare și împăratul Sigismund. HASDEU, I. C. I, 34. Cînd vorbim, poate undeva într-un laborator ori într-o uzină, se înfâptuie miracolul care va răsturna legile și va schimba fața lumii. C. PETRESCU, Î. II, 267, cf. 88, id. C. V. 218. Aștepta miracolul ca ea să deschidă gura. CĂLINESCU, E. O. II, 301. L-a întrebat, ca în fața unui miracol, cu inima dezgolită și caldă. SAHIA, N. 76. Oltul trece prin dreptul lor, ca pe lîngă tot atîtea miracole. BOGZA, C. O. 238. Acesta să fie continentul de miracole. . . Vestit de profeți sperjuri și de mincinoase oracole? BARANGA, V. A. 13. – Pl.: miracole. – Și: (învechit) miracole (ARISTIA, PLUT.), mirácul (pl. miraculeși, rar, m., miraculi NEGULICI) s. n. – Din lat. miraculum, it. miracolo, fr. miracle.