moșneancă sf [At: (a. 1716) URICARIUL, V, 371/3 / V: (înv) ~șin~ / Pl: ~ence / E: moșnean + -că] 1 (Înv) Moștenitoare. 2 (Reg) Băștinașă.

MOȘNEANCĂ, moșnence, s. f. (În trecut) Proprietară de pămînt, stăpîna unei moșii; (învechit) moștenitoare. – Variantă: moșancă s. f.

moșineacă sf vz moșneancă

moșteán și moșneán m., pl. enĭ (vsl. moštĭnŭ, bg. mosten, puternic, adică „împuternicit, stăpîn”, din răd. mog-, de unde și po-moj-nic și germ. mögen, a putea, vermögen, putere, avere, vermachen, a lăsa moștenire. V. moș). Vechĭ. Moștenitor (V. făt 1). Apoĭ. Munt. Răzeș. – Fem. -eancă, pl. ence. – Pînă pe la 1700 s’a zis și moșt-, și moșn-, ĭar pe urmă numaĭ moșn- (Gĭur. 120). V. megiaș, colon.

moșneancă s. f., g.-d. art. moșnencei; pl. moșnence

moșneancă s. f., g.-d. art. moșnencei; pl. moșnence

moșneancă s. f., g.-d. art. moșnencei; pl. moșnence

MOȘNEÁNCĂ s. f. 1. (Învechit) Moștenitoare. V. m o ș t e n i t o r (1). Au dat toate moșiile la mîna Ilenei, ca la o moșineancă direaptă (a. 1716). URICARIUL, V, 371/3, cf. DDRF. 2. (Regional) Băștinașă. Cf. m o ș n e a n (3) (Fundata-Zărnești). ALR I 444/772. – Pl.: moșnence. - Și: (învechit) moșineáncă s. f. – Moșnean + suf.-că.