MONOTON, -Ă, monotoni, -e, adj. (Despre glas, sunete, melodii; adesea adverbial) Care are sau care păstrează mereu același ton. ♦ Fig. Care indispune, plictisește etc. prin lipsa de variație sau de varietate; uniform. – Din fr. monotone.

monoton, ~ă a, av [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~i, ~e / E: fr monotone] 1-2 (D. glas, melodii, sunete, zgomote; prt) Fără variații de ton. 3-4 (Fig) Lipsit de variație, de varietate. 5-6 (Care este) de o uniformitate plictisitoare, supărătoare, neplăcută.

MONOTON, -Ă, monotoni, -e, adj. (Despre sunete, melodii; adesea adverbial) Care are sau care păstrează mereu același ton. ♦ Fig. Care indispune, plictisește etc. prin lipsa de variație sau de varietate; uniform. – Din fr. monotone.

MONOTON, -Ă, monotoni, -e, adj. (Despre sunete, melodii etc.) Care are sau care păstrează mereu același ton; fără variații de ton. E o melodie înceată și monotonă, parcă slăvește liniștea și aerul limpede. SADOVEANU, O. VI 407. Bate toba cu degetele-n masă, amuzată ceasuri întregi de muzica monotonă. ARGHEZI, P. T. 123. Un timp se auzi numai țăcănitul monoton al roților. C. PETRESCU, V. 9. ♦ Fig. Care indispune prin lipsa de variație; plictisitor, uniform. De la Ruginoasa... pînă aproape de Izvoru... aceeași cîmpie dreaptă, pustie, monotonă. REBREANU, R. I 116. Cît de monotoni vor trece anii vieții lui. EMINESCU, N. 36. Cîmpie fără margini ce arată ne-ncetat O vedere monotonă. ALEXANDRESCU, M. 261. ◊ (Adverbial) Ploua monoton și trist afară și picurau streșinile fără întrerupere și obositor. SADOVEANU, O. VI 473. N-au coborît încă ploile cernute fără sfîrșit, monoton, împotmolind cărările. C. PETRESCU, S. 61.

MONOTON, -Ă adj. 1. (Despre sunete, melodii; adesea adv.) Care păstrează mereu același ton, lipsit de variere în intonație. ♦ (Fig.) Uniform, fără variație; plictisitor. 2. (Mat.; despre șiruri de numere sau despre funcții) Care este fie crescător, fie descrescător. [< fr. monotone, cf. lat. monotonus, gr. monotonos < monos – unic, tonos – ton].

MONOTON, -Ă adj. 1. (despre sunete, melodii etc.; și adv.) care păstrează mereu același ton, lipsit de varietate în intonație. 2. (fig.) uniform; monocord, plictisitor. 3. (mat.; despre funcții sau șiruri de numere) care este sau crescător sau descrescător. (< fr. monotone)

MONOTON ~ă (~i, ~e) 1) (despre sunete, melodii) Care păstrează mereu același ton; caracterizat prin același ton. 2) Care se caracterizează prin lipsă de variație; fără variații. /<fr. monotone

monoton a. 1. care e mai totdeauna pe acelaș ton: arie monotonă; 2. fig. prea uniform: orator monoton.

*monotón, -ă adj. (vgr. monótonos, d. mónos, singur, și tónos, ton; lat. monótonus). Care e aproape numaĭ pe un singur ton: cîntec monoton. Fig. Prea uniform, plicticos: stil monoton, vĭață monotonă. Adv. În mod monoton: a vorbi monoton.

monoton adj. m., pl. monotoni; f. monotonă, pl. monotone

monoton adj. m., pl. monotoni; f. monotonă, pl. monotone

monoton adj. m., pl. monotoni; f. sg. monotonă, pl. monotone

monoton, -tonă; -toni, -tone.

MONOTON adj. 1. anost, banal, placid, plictisitor, uniform, (fig.) searbăd, (livr. fig.) tern. (O viață ~.) 2. v. inexpresiv.

MONOTON adj. 1. anost, banal, placid, plictisitor, uniform, (fig.) searbăd, (livr. fig.) tern. (O viață ~.) 2. inexpresiv, neexpresiv, uniform, (fig.) monocord, plat. (Stil ~.)